De dragoste, de primavară -Adrian Păunescu

 

Vine primăvara iarăşi peste noi,

Vine de departe, vine de aproape,

Oameni de zăpadă pleacă înapoi,

Înapoi în lacrimi, înapoi în ape.

Trec peste câmpie carele de flori,

Urcă înspre munte verguri de lumină,

Ne simţim deodată iar nemuritori,

Poate orice boală peste noi să vină.

Se aude plânsul mamelor din veac,

Se aude brațul bărbătesc de tată

Care dă cu barda iarăşi pe arac

Ca să fie vița lumii luminată.

Primăvara cade peste noi adânc,

N-o vom duce-n braţe, o vom duce-n sânge,

Mugurii pe ramuri au născut şi plâng,

Un cocor deasupra revenirii plânge.

Iarăși florărese, fac măcel curat,

Ghioceii, lumii dându-i de vânzare,

Ceasurile-n turnuri s-au iluminat,

Bate câte-un clopot, un bătrân mai moare.

Eu de mine însumi ce mai pot să spun,

Te iubesc ca-n clipa întâlnirii noastre

Cu banalitatea lucrului cel bun

Care mișcă inimi și îngheață astre.

Stau de gardă lumii, creierului ei,

N-am, se vede, dreptul să îl las să moară

Chiar iubindu-ți ochii, sfânto-ntre femei,

Restul e tăcere, restu-i primăvară.