În iarba verde stau lungit...
miroase aerul a floare;
o toropeală-adormitoare
mă fură-ncet. Sunt fericit!
E umbră, pace și răcoare,
un vânt ușor și liniștit,
mângâietor, sărută nucul...
e umbră, pace și răcoare,
ce clar, departe, cântă cucul;
Un dor de viață negrăit
din om și fire se desprinde.
Dac-aș putea în brațe-aș prinde
întregul zării nesfârșit.
Și toată seva primăverii
prin mine vraja și-o propagă.
Sub caldul ei, așa de dragă
mi-e pacea limpede a serii.
Și fiecare fibră-n mine
mai tânăr și mai viu tresaltă...
pricep latenta simfonie
a firelor-de iarbă-naltă
pe care vântul le mlădie
și le sărută și le-apleacă,
când spre pădure vrea să treacă.
Ca floarea umedă sub rouă,
nădăjduiesc o viață nouă.
Și, cum prin frunze tainic moare
amurgul serii auriu,
din umbră, o privighetoare
îmi cântă strofele ce scriu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu