Cel puţin şapte secole după Hristos, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică

Noi şi noi dovezi, documente, pagini de istorie şi cercetări etno-lingvistice vin să confirme, fără nici o urmă de îndoială, că întreaga Peninsulă Balcanică a fost cândva o „mare românească”, un imens teritoriu traco-dac latinizat. Invazia slavă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea a găsit aici un popor numeros, unitar, vorbind o limbă romanică; un popor de păstori, comercianţi, meşteşugari, prelucrători de metale şi constructori bogaţi, o „ţară a bogaţilor”, cum spunea cu invidie, dar şi cu admiraţie, cunoscutul ultranaţionalist sârb Vojislav Şeşeli.

Vlahiile din Balcani in Evul Mediu (1380) – harta aproximativa

Încă de la începuturi, neamurile sosite din stepe au privit cu ochi răi populaţia băştinaşă, iar neamul grec, dornic de expansiune spre nord, s-a împiedicat şi el de „ciotul” latin din Pind şi Macedonia, încercând, de aproape două mii de ani, să-l grecizeze (prima mare crimă greacă împotriva spiritualităţii creştine fiind răstignirea pe o cruce în formă de X, la Patras, a Sfântului Andrei, „Apostolul românilor”, pe când acesta se întorcea de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, unde propovăduise creştinismul – anul 70 d.Chr.).

“Organizarea” Balcanilor in perioada otomana

Fără a lărgi incursiunea istorică, ne oprim din nou în Timoc, parte a Daciei Aureliene, unde se vorbeşte, după cum se ştie, aceeaşi limbă ca la Calafat sau ca la Timişoara, adică daco-româna. Împărţit între sârbi şi bulgari, acest teritoriu, numit şi „Valahia Mică”, are în spate o istorie bimilenară. Dacă, la jumătatea secolului al XX-lea, proiectul creării unei confederaţii bulgaro-sârbe nu a fost transpus în practică, în schimb, până în ziua de astăzi, cele două ţări seamănă ca două picături de apă atunci când e vorba de proiectele criminale de deznaţionalizare îndreptate împotriva românilor sud-dunăreni.

Un adevărat misionar pentru răspândirea adevărului despre aceşti fraţi uitaţi este profesorul Cristea Sandu Timoc din Timişoara, în vârstă de 94 de ani, secretar general al Asociaţiei „Astra Română” pentru Banat-Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni. Copil fiind, trece Dunărea înot şi face şcoală românească la Turnu Severin şi la Craiova. Devine, în timpul războiului, funcţionar superior la Ambasada României la Belgrad (trimis de mareşalul Antonescu), iar după venirea lui Tito la putere şi până după căderea lui Miloşevici, ajunge un proscris, alungat de sârbi de pe pământul natal (Zlocutea, Timoc). Ca secretar general al Asociaţiei Astra Română, a atras în jurul personalităţii sale 18 ediţii ale Congresului Internaţional „Identitatea culturală a tuturor românilor”.

„Dunărea n-a fost niciodată, până la 1918, graniţă între fraţi”

 Tribalia, situata imediat la sud de Dunare – harta cu denumirile romanesti ale localitatilor si emblema cu steagul adoptat pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza

- Dacă ar fi să descrieţi Peninsula Balcanică din timpurile străvechi, de la extinderea Imperiului Roman în Balcani, începând cu anul 143 î.Chr., cu ce aţi începe?

- Tot Balcanul a fost românesc! Tot! De la Marea Egee, din Munţii Pindului, de la Adriatica, din Dalmaţia, de la Marea Neagră şi până la Dunăre, a fost un singur popor: poporul român. Singurul popor existent în marginea de sud a acestui teritoriu, în epoca formării românilor ca neam latin, au fost grecii, însă ei ocupau zonele de lângă mări şi mai puţin câmpiile şi aproape deloc munţii. Pentru cel puţin şapte secole după Hristos, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică… Timpurile se schimbă, năvălesc slavii în secolul al VII-lea, peste încă şapte sute de ani vin turcii (1453), apoi, în părţile de apus, coboară austriecii, iar poporul român din Balcan se împrăştie, se împuţinează, în unele zone chiar dispare, cum ar fi Muntenegru şi Bosnia-Herţegovina. Pe lângă aromânii din Macedonia şi Pind, din Albania şi Bulgaria, rămân să reziste compact, până în ziua de azi, daco-românii din Timoc (200 de localităţi în Serbia, 100 în Bulgaria – 30 în jurul Vidinului plus 70 de-a lungul Dunării, pâna la mare). Ei au avut parte de domnia a cel puţin cinci voievozi români, începând cu Basarab I Întemeietorul, în secolul al XIV-lea, până la Matei Basarab, în secolul al XVI-lea. Aceşti domnitori au construit mai multe mănăstiri şi biserici româneşti în sudul Dunării, decât în nord, deoarece românii stăpâneau acel ţinut din timpuri străvechi, Dunărea nefiind niciodată, până la 1918, graniţă între fraţi. Dacă ne gândim la marele Basarab I, el a ridicat o mănăstire la Cladova, pe râul şaina (azi în ruine), una la Mânăstiriţa (tot în ruine) şi una la Vradna (care există şi acum, fiind ocupată de călugăriţe sârboaice).

- Sârbii, ca şi bulgarii, copiindu-i pe greci, spun că românii din Balcani sunt sârbi, greci sau bulgari latinizaţi. Putem accepta o astfel de interpretare politică în locul adevărului istoric?

- Ei pot să spună şi să creadă orice doresc, peste adevăr nu pot călca cu cizma. De altfel, o parte dintre sârbi şi bulgari sunt foarte limitaţi uneori. Ei, ce aud, ce văd, şi atât. Unii dintre ei sunt atât de limitaţi, încât de multe lucruri se şi miră că există… Pe ei nu-i interesează că zici tu că eşti român sau vlah sau nu ştiu cum… Pe ei îi interesează că eşti în Serbia sau în Bulgaria. Dacă eşti acolo, apoi musai să fii sârb sau bulgar, nu poţi fi altceva.

Situatia vlahilor la sfarsit de secol XIX

http://www.rumaniamilitary.ro/romanii-vechi-istoria-noastra

Constantin Noica - Introducere la dor

Când vrei să arăţi că noi spunem altceva prin cuvintele noastre şi că astfel limba româneasca are dreptul să fiinţeze în lume, te grăbeşti să invoci cuvântul “dor”. Dar îndată, apoi, te cuprinde sfiala. Cum să invoci un lucru atât de ştiut şi de spus, de vreo sută de ani încoace, încât probabil s-a vidat de orice sens, dacă nu cumva s-a încărcat de toate nonsensurile? E zadarnic să întârzii asupra cuvintelor, dacă descoperi ce ştie toată lumea. Şi trebuie să ceri iertare bunului-gust, ca să mai poţi spune un cuvânt în această materie, sau zeilor gândirii exacte, pentru tot ce e vag, insesizabil şi de neiertat sentimental în conţinutul cuvântului dor.

Dar nu despre dor în el însuşi va fi vorba, o clipă, ci, despre formaţia şi funcţia lui. Oricât ai vrea să ocoleşti cuvântul, nu ştii bine cum se face că dai statornic peste el, peste lecţia lui, în rătăcirile prin limba noastra. Ba lecţia lui este de aşa fel, încât te întrebi dacă orice adâncire în această limbă, spre a nu mai vorbi de orice rătăcire, nu reprezintă până la urmă o simpla “introducere la dor”.

Să presupunem că aşa este şi să luăm de la dor numai cât ne trebuie, spre a nu mai vorbi multă vreme despre el. Idealul ar fi să nu mai vorbim de fel. Grecii nu aveau termenul de “iluzie”, s-a spus, şi nici nu aveau nevoie de el, pentru că, în ceasul lor plin, tot ce era esenţial pentru ei stătea sub semnul iluziei. La fel şi noi cu dor.

Prin formaţia sa, “dor” are ceva în el de prototip: este alcătuire nealcătuita, un întreg fără părţi, ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o contopire, şi nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde şi vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere nu pricepi bine cum.

Admirăm – şi pe drept cuvânt – în limba greacă şi germană capacitatea lor de compunere. Dar este aici o contraparte, la care nu ne gândim întotdeauna, aceea că în orice compunere stăruie un anumit mecanism: iei două cuvinte, le alipeşti de altul şi scoţi un al treilea. Dacă un grec antic ar fi în situaţia de a traduce pe dor, ar lua durere de o parte, plăcere de alta, şi ar spune: placere de durere. Asa facea el cu o mulţime de cuvinte, chiar cu cele opuse ca sens: prietenie şi duşmănie se exclud, dar el spunea “philoneika”, prietenie de duşmanie, de adversitate, şi obţinea un al treilea cuvânt. Este simplu si sigur, lipsit de orice subtilitate lingvistică, dar, fireste, subtil semantic. Şi la fel face limba germană, în cazul dorului, prin Sehnsucht, care ar putea fi Sucht, patima de Sehnen, năzuire daca nu poţi avea fantezia să vezi în Sucht pe suchen, a căuta, şi să spui atunci că se obtine în cuvântul german: căutare de negasire.

Noi nu spunem plăcere de durere, cu atât mai puţin căutare de negăsire, spunem dor, care e însă şi căutare şi negăsire, cum este şi placere şi durere. N-avem geniul compunerilor, ba chiar ele, cu mici exceptii, ne sună prost, ca de pildă cu de-legatoriu şi mare-graitoriu. Simţim limpede, chiar în cuvintele ce s-au impus vorbirii, că este în joc o alipire; ca propăşire este propăşire şi binefăcător este bine-făcător.

Este virtutea noastră. De care vorbesc istoricii culturii şi ai artei, de a da o “sinteză specifică”. Sinteza reprezintă la noi o contopire, cu o compunere. Sub atâtea influenţe, au atâta substanţă gata creată, care ne vine din toate părţile lumii, te-ai fi aşteptat să se ajungă aici la sincretism, adică la o armonizare exterioară, mai degrabă decât la o armonie noua. A ieşit însă o armonie nouă – spunem noi şi o spun şi alţii. Sau a ieşit o încordare nouă, o nouă solicitare spirituală, un dor nou, şi aceasta se vede limpede în cuvinte şi în prototipul lor, dor. Cuvintele noastre bune, pline, nu sunt formate sub câte o cununie, din doua cuvinte de sex deosebit, dacă nu din mai multe. Sunt formate fără o cununie exterioara; am putea spune “din cea neinspirată nuntă”.

Aşa stau lucrurile cu formaţia cuvântului dor, născut şi el, sau poate mai ales el, din cea mai neinspirată nuntă. Acum să arătăm care e funcţia lui.

Aproape în toate cuvintele mai de preţ, care-ţi ies înainte – şi în mai toate cele despre “creaţie şi frumos”, pe care vom încerca să le invocăm de acum înainte -, este undeva o zonă pe care ne gândim s-o numim provizoriu, de dor. Nu se întamplă aşa numai ca cele ale frumosului; se va întampla parcă şi cu cele ale urâtului (“Oh, urât, urât, urât/ Boala fără crezământ”) dar mai ales se întamplă cu cele care exprimă creaţia, lucrarea, facerea şi făcutul, cum ar fi: făptura sau întruchipare, ispitire, alcătuire, întocmire, a zidi, a făuri, a dura, a săvarşi, desăvarşi, chip sau închipuire, şi cine ştie câte altele vor mai veni să ne cheme către ele.

Dar tocmai aceasta înseamnă zona de dor a cuvântului – spre a o numi doar în plan afectiv, deşi zona are din plin şi un sens logic, cum vom vedea îndată -, o zonă în numele căreia cuvântul face apel la tine. “Ocupă-te si de mine”, pare a-ţi spune câte un cuvânt, când te apleci peste universul din care face el parte: “spun şi eu ceva, sunt şi eu o făptură mai deosebită a limbii: port şi eu ceva nerostit în spusa auzită”.

Ce să fie zona aceasta? Este, oare, dincolo de semnificaţia cuvântului, înţelesul lui, subinţelesul lui, laolaltă înţelesul? Este, oare, nespusul, laolaltă spusul, sau atunci sub-spusul şi presupusul cuvântului? Este în orice caz un fel de câmp al cuvântului, şi cu aceasta am putea vorbi un limbaj mai apropiat de cel al gândirii ştiinţifice, care ar avea tot dreptul să extinda asupra culturii umaniste o teorie a câmpurilor, atât de lămuritoare în cealaltă jumătate a culturii.

Există un fel de câmpuri logice, în sânul cărora se petrece o cuplare a individualului cu generalul, ca un fenomen originar în logică. (Pleci aici, într-adevăr, de la împrejurarea că un fapt stă sub o lege, că individualul este totuşi expresie a generalităţii, aşadar că orice fapt dat gândirii deschide cu el un câmp de generalitate logică). Iar la fel se poate vorbi acum de câmpuri semantice sau de câmpuri pur şi simplu, în sensul orizontului pe care-l pot deschide unele cuvinte.

În fapt, fiecare cuvânt suscită un câmp, iar dacă ecuaţia de câmp e simplă la cele mai bune dintre ele, ea nu e lesne de găsit la cele cateva care fac aurul limbilor. În zona aceasta a cuvântului, unde nu încape întotdeauna comunicare, este totuşi loc pentru o înţelegere mai intimă. Iar dacă denumim încă o clipă – până ce va veni cineva să faca o potrivită teorie a câmpurilor – prin “zona de dor” această margine din jurul cuvântului, este pentru că funcţia dorului se dovedeşte cu adevărat sugestivă pentru o asemenea lume a începuturilor. 

Căci, într-un sens, fiecare cuvânt e o durere, aşa cum fiecare carte era “o boala învinsă” dupa vorba poetului. Dacă lucrurile acestea ar putea avea sens dincolo de planul afectiv, este vorba de durerea de-a nu putea spune ceva fără rost, durerea cuvântului de-a fi şi de-a nu fi cuvânt adevărat. Dar, ca şi la cuvântul “dor”, unde apărarea pe nesimţite plăcerea în durere, ceva în lipsa aceasta de identitate desăvârşită, a cuvântului îi dă fascinaţia.

Şi atunci stai în faţa cuvintelor, cum stai în faţa dorului, să te întrebi: este bună nedeterminarea aceasta? S-o spunem? Sau să-i risipim magia? – S-o risipim fără grijă: magia ei nu se curmă.Căci noi înşine, ca oameni, suntem fiinţe purtătoare de orizont, stiutoare şi neştiutoare, sigure dar şi tare aproximative, un fel de “Introducere la dor”, aşadar, cum sunt cuvintele româneşti de care amintirăm.

Constantin Noica - Despre naştere și moarte

„Nu înţeleg problema morţii fără problema naşterii. Cum voi supravieţui ? Dar cum am antevieţuit ? Căci am ante-vieţuit într-un fel, de vreme ce sînt. 

Voi supravieţui aşa cum am antevieţuit, cu plus-ul adus de viaţa mea. (Supravieţuim deci: în conştiinţa şi realitatea familiei; în­tr-ale cetăţii; într-ale umanului. Cu uman cu tot, într-ale între­gului.) 

Eram un cod genetic? Eram un mediu extern sortit să devină intern ? Eram o. concentrare ? O răspîndire ?”

Cântecul răzeșului - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Frunză verde de cireș,

Lung e drumul pân' la Ieși,

Lung e drumul și bătut

Din Siret și pân-în Prut!

Nu-i bătut de car cu boi,

Ci-i bătut tot de nevoi

Și de păcatele mele

Cele multe, cele grele!

Ard-o focul răzeșie!

Eu chiteam că-i boierie,

Și-i numai o sărăcie!

Pentru-o palmă de pământ

Zilele mi-am dat în vânt.

Ani întregi m-am judecat

Și nimic n-am câștigat!

Eu umblam la judecată,

Copiii plângeau pe vatră,

Nevasta-mi zăcea lăsată.

Dare-ar Domnul Dumnezeu

Să fie pe gândul meu!

Lăsa-m-oi de răzeșie

Să apuc în haiducie

Ca să-mi fac sfânta dreptate

Cu cea ghioagă de pe spate,

Să-mi aleg judecători

Cei stejari nestrâmbători!

Plângerea țării - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Frunză verde de negară,

Vai! sărmană biata țară,

Cum te-ajunge focul iară!

Rușii vin, te calicesc,

Nemții te batjocoresc

Și ciocoii te hulesc!

Nu mi-e ciudă de străini,

Cât de pământeni haini,

Că tu dragă le-ai fost mumă

Și ei singuri te sugrumă!

Nu mi-e ciudă de muscali,

Nici de nemții bocăncari

Cât mi-e ciudă de ciocoi

Că te lasă la nevoi

De țipă sufletu-n noi.

Frunză verde de neghină,

Vai ș-amar de-a ta grădină!

Cea grădină cu flori plină!

Cum o calcă, cum o strică

Niște iezme fără frică!

Cum îi smulge florile

Și-i pradă rodurile!

Frunză verde de mohor,

Vai de sânu-ți plin de dor,

Cât e el de hrănitor

Și la iepe căzăcești,

Și la câini flămânzi nemțești,

Și la pilafgii turcești,

Și la râme ciocoiești!

Sărăcuț de maica mea,

Cui a fi milă de ea?

Sărăcuț de locul meu,

Când l-a scăpa Dumnezeu?

Hai, copii, la cei stejari

Să tăiem niscaiva pari,

Țara să ne-o țărcuim

Și de iezme s-o ferim!

Fratele - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Vai de mine, amar de mine!

Fugit-am, mândro, de tine

De trei luni și de trei zile

Să găsesc pace și mile,

Că tu rău m-ai fermecat

Cu trei paie de la pat,

Cu o schiță din portiță

Și cu fire din cosiță

Mă dusei la mănăstire,

Pusei mâna pe psaltire

Și citii câteva zile

Să mai uit cele copile,

Dar ce-oi face ca să scap

În nevoie să nu-ncap?

Că drumul ce-am apucat

Mă duce drept la păcat.

Drăguliță, eu văd bine

Că nu am să scap de tine.

Fă-te-ncalte-o mănăstire,

Și-mi dă gura de citire,

Și mă lasă să mă-nchin

La icoanele-ți din sân.

Întâlniri de gradul 3 acum 10.000 de ani?(sursa: epochtimes-romania.com)

Picturile rupestre, descoperite în localitatea Valcamonica din Italia, datează de 10.000 de ani şi înfăţişează persoane care au o îmbrăcăminte asemănătoare costumelor spaţiale. Discurile misterioase din rocă, a căror vârstă e estimată între 10.000 şi 12.000 de ani, ar putea fi descrieri detaliate ale aterizării unor OZN.

Să aruncăm o privire asupra dovezilor ce ar putea indica întâlniri antice de gradul 3.

1. Maşini zburătoare din folclorul Indiei antice

Texte sanscrite şi sculpturi din India antică se referă adesea la maşini zburătoare, cunoscute sub numele de Vimanas, care au adus fiinţe din alte lumi pe Pământ.

În localitatea Piska Nagri din statul Jharkahnd din India, geologul Nitish Priyadarshi studiază o pereche de urme mari de tălpi cioplite în piatră acum câteva mii de ani. Conform folclorului local ele semnifică aterizarea în acel loc a Zeilor din cer. Ceea ce i se pare şi mai interesant geologului e faptul că lângă urmele de tălpi este gravată imaginea unui obiect zburător.

Priyadarshi a declarat anul trecut pentru Epoch Times: “urmele şi obiectul zburător sunt gravate unele lângă altele pe aceeaşi piatră. Poate au fost gravate ca să indice că cei doi zei au ajuns acolo cu ajutorul unui obiect zburător”.

2. Deşertul Nazca din Peru

În jurul anilor 1920, când avioanele au început să survoleze deşertul Nazca, piloţii au fost uimiţi de ceea ce au văzut: desene colosale gravate pe sol, care se întindeau pe lungimi mai mari de 80 de kilometri, unele măsurând 182 de metri lăţime. Se crede că au fost gravate între anii 300 îHR şi 800 dHR. Arheologii şi antropologii sunt încă uimiţi de acestea.

Unii spun că cei care le-au făcut au avut îndrumare din cer, alţii că se puteau obţine prin planificare atentă, fără acea îndrumare. De ce ar crea oamenii semne gigantice care pot fi văzute doar din cer, rămâne încă un mister.

Unul dintre semnele masive a fost numit “astronautul”, celelalte reprezintă animale şi forme geometrice.

3. Poporul Dropa din China antică

În 1938, conform Asociaţiei Internaţionale de Cercetare şi Păstrare a Artefactelor Paranormale (AICPAP), în peşterile din munţii Chinei Baian-Kara-Ula, au fost găsite sute de discuri de piatră care descriau întâlniri cu extratereştrii.

Cercetările AICPAP, o organizaţie non-profit compusă din arheologi, paleontologi, studenţi şi savanţi, sunt prezentate de Universitatea Lehigh din Pennsylvania.

Discurile au o vârstă de aproximativ 10.000-12.000 de ani şi au fost găsite în timpul unei expediţii conduse de Dr. Chi Pu Tei. Hieroglifele de pe discuri povesteau despre nave spaţiale, pilotate de aşa - numiţii “Dropa”, care s-au prăbuşit în munţi.

AICPAP ne-a pus la dispoziţie un paragraf din traducerea făcută de Dr. Tsum Um Nui: “Dropa au coborât din nori cu navele lor. Bărbaţii, femeile şi copiii popoarelor din jur s-au ascuns în peşteri de zece ori înainte de răsăritul soarelui. Când au înţeles în sfârşit limbajul semnelor poporului dropa, au înţeles că nou veniţii aveau intenţii paşnice”.

Deşi se spune că discurile au fost depozitate în mai multe muzee de pe teritoriul Chinei, unele fiind trimise în URSS pentru analiză, se pare că discurile au dispărut. AICPAP nu a reuşit să le găsească, dar a descoperit o fotografie a acestora făcută în muzeul din Cen, la sud de Guangzhou, înainte ca discurile să fie mutate din expoziţie

.http://epochtimes-romania.com/news/intalniri-de-gradul-3-acum-10-000-de-ani---211527