Când vrei să arăţi că noi spunem altceva prin cuvintele noastre şi că astfel limba româneasca are dreptul să fiinţeze în lume, te grăbeşti să invoci cuvântul “dor”. Dar îndată, apoi, te cuprinde sfiala. Cum să invoci un lucru atât de ştiut şi de spus, de vreo sută de ani încoace, încât probabil s-a vidat de orice sens, dacă nu cumva s-a încărcat de toate nonsensurile? E zadarnic să întârzii asupra cuvintelor, dacă descoperi ce ştie toată lumea. Şi trebuie să ceri iertare bunului-gust, ca să mai poţi spune un cuvânt în această materie, sau zeilor gândirii exacte, pentru tot ce e vag, insesizabil şi de neiertat sentimental în conţinutul cuvântului dor.
Dar nu despre dor în el însuşi va fi vorba, o clipă, ci, despre formaţia şi funcţia lui. Oricât ai vrea să ocoleşti cuvântul, nu ştii bine cum se face că dai statornic peste el, peste lecţia lui, în rătăcirile prin limba noastra. Ba lecţia lui este de aşa fel, încât te întrebi dacă orice adâncire în această limbă, spre a nu mai vorbi de orice rătăcire, nu reprezintă până la urmă o simpla “introducere la dor”.
Să presupunem că aşa este şi să luăm de la dor numai cât ne trebuie, spre a nu mai vorbi multă vreme despre el. Idealul ar fi să nu mai vorbim de fel. Grecii nu aveau termenul de “iluzie”, s-a spus, şi nici nu aveau nevoie de el, pentru că, în ceasul lor plin, tot ce era esenţial pentru ei stătea sub semnul iluziei. La fel şi noi cu dor.
Prin formaţia sa, “dor” are ceva în el de prototip: este alcătuire nealcătuita, un întreg fără părţi, ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific. Reprezintă o contopire, şi nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde şi vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere nu pricepi bine cum.
Admirăm – şi pe drept cuvânt – în limba greacă şi germană capacitatea lor de compunere. Dar este aici o contraparte, la care nu ne gândim întotdeauna, aceea că în orice compunere stăruie un anumit mecanism: iei două cuvinte, le alipeşti de altul şi scoţi un al treilea. Dacă un grec antic ar fi în situaţia de a traduce pe dor, ar lua durere de o parte, plăcere de alta, şi ar spune: placere de durere. Asa facea el cu o mulţime de cuvinte, chiar cu cele opuse ca sens: prietenie şi duşmănie se exclud, dar el spunea “philoneika”, prietenie de duşmanie, de adversitate, şi obţinea un al treilea cuvânt. Este simplu si sigur, lipsit de orice subtilitate lingvistică, dar, fireste, subtil semantic. Şi la fel face limba germană, în cazul dorului, prin Sehnsucht, care ar putea fi Sucht, patima de Sehnen, năzuire daca nu poţi avea fantezia să vezi în Sucht pe suchen, a căuta, şi să spui atunci că se obtine în cuvântul german: căutare de negasire.
Noi nu spunem plăcere de durere, cu atât mai puţin căutare de negăsire, spunem dor, care e însă şi căutare şi negăsire, cum este şi placere şi durere. N-avem geniul compunerilor, ba chiar ele, cu mici exceptii, ne sună prost, ca de pildă cu de-legatoriu şi mare-graitoriu. Simţim limpede, chiar în cuvintele ce s-au impus vorbirii, că este în joc o alipire; ca propăşire este propăşire şi binefăcător este bine-făcător.
Este virtutea noastră. De care vorbesc istoricii culturii şi ai artei, de a da o “sinteză specifică”. Sinteza reprezintă la noi o contopire, cu o compunere. Sub atâtea influenţe, au atâta substanţă gata creată, care ne vine din toate părţile lumii, te-ai fi aşteptat să se ajungă aici la sincretism, adică la o armonizare exterioară, mai degrabă decât la o armonie noua. A ieşit însă o armonie nouă – spunem noi şi o spun şi alţii. Sau a ieşit o încordare nouă, o nouă solicitare spirituală, un dor nou, şi aceasta se vede limpede în cuvinte şi în prototipul lor, dor. Cuvintele noastre bune, pline, nu sunt formate sub câte o cununie, din doua cuvinte de sex deosebit, dacă nu din mai multe. Sunt formate fără o cununie exterioara; am putea spune “din cea neinspirată nuntă”.
Aşa stau lucrurile cu formaţia cuvântului dor, născut şi el, sau poate mai ales el, din cea mai neinspirată nuntă. Acum să arătăm care e funcţia lui.
Aproape în toate cuvintele mai de preţ, care-ţi ies înainte – şi în mai toate cele despre “creaţie şi frumos”, pe care vom încerca să le invocăm de acum înainte -, este undeva o zonă pe care ne gândim s-o numim provizoriu, de dor. Nu se întamplă aşa numai ca cele ale frumosului; se va întampla parcă şi cu cele ale urâtului (“Oh, urât, urât, urât/ Boala fără crezământ”) dar mai ales se întamplă cu cele care exprimă creaţia, lucrarea, facerea şi făcutul, cum ar fi: făptura sau întruchipare, ispitire, alcătuire, întocmire, a zidi, a făuri, a dura, a săvarşi, desăvarşi, chip sau închipuire, şi cine ştie câte altele vor mai veni să ne cheme către ele.
Dar tocmai aceasta înseamnă zona de dor a cuvântului – spre a o numi doar în plan afectiv, deşi zona are din plin şi un sens logic, cum vom vedea îndată -, o zonă în numele căreia cuvântul face apel la tine. “Ocupă-te si de mine”, pare a-ţi spune câte un cuvânt, când te apleci peste universul din care face el parte: “spun şi eu ceva, sunt şi eu o făptură mai deosebită a limbii: port şi eu ceva nerostit în spusa auzită”.
Ce să fie zona aceasta? Este, oare, dincolo de semnificaţia cuvântului, înţelesul lui, subinţelesul lui, laolaltă înţelesul? Este, oare, nespusul, laolaltă spusul, sau atunci sub-spusul şi presupusul cuvântului? Este în orice caz un fel de câmp al cuvântului, şi cu aceasta am putea vorbi un limbaj mai apropiat de cel al gândirii ştiinţifice, care ar avea tot dreptul să extinda asupra culturii umaniste o teorie a câmpurilor, atât de lămuritoare în cealaltă jumătate a culturii.
Există un fel de câmpuri logice, în sânul cărora se petrece o cuplare a individualului cu generalul, ca un fenomen originar în logică. (Pleci aici, într-adevăr, de la împrejurarea că un fapt stă sub o lege, că individualul este totuşi expresie a generalităţii, aşadar că orice fapt dat gândirii deschide cu el un câmp de generalitate logică). Iar la fel se poate vorbi acum de câmpuri semantice sau de câmpuri pur şi simplu, în sensul orizontului pe care-l pot deschide unele cuvinte.
În fapt, fiecare cuvânt suscită un câmp, iar dacă ecuaţia de câmp e simplă la cele mai bune dintre ele, ea nu e lesne de găsit la cele cateva care fac aurul limbilor. În zona aceasta a cuvântului, unde nu încape întotdeauna comunicare, este totuşi loc pentru o înţelegere mai intimă. Iar dacă denumim încă o clipă – până ce va veni cineva să faca o potrivită teorie a câmpurilor – prin “zona de dor” această margine din jurul cuvântului, este pentru că funcţia dorului se dovedeşte cu adevărat sugestivă pentru o asemenea lume a începuturilor.
Căci, într-un sens, fiecare cuvânt e o durere, aşa cum fiecare carte era “o boala învinsă” dupa vorba poetului. Dacă lucrurile acestea ar putea avea sens dincolo de planul afectiv, este vorba de durerea de-a nu putea spune ceva fără rost, durerea cuvântului de-a fi şi de-a nu fi cuvânt adevărat. Dar, ca şi la cuvântul “dor”, unde apărarea pe nesimţite plăcerea în durere, ceva în lipsa aceasta de identitate desăvârşită, a cuvântului îi dă fascinaţia.
Şi atunci stai în faţa cuvintelor, cum stai în faţa dorului, să te întrebi: este bună nedeterminarea aceasta? S-o spunem? Sau să-i risipim magia? – S-o risipim fără grijă: magia ei nu se curmă.Căci noi înşine, ca oameni, suntem fiinţe purtătoare de orizont, stiutoare şi neştiutoare, sigure dar şi tare aproximative, un fel de “Introducere la dor”, aşadar, cum sunt cuvintele româneşti de care amintirăm.
uite cum vin eu cu propunerea taman când ai... text, nu poezie! :)
RăspundețiȘtergerevrei să participi la Gramofon?
Sunt onorată de propunerea ta,dar programul meu de muncă e aiurit şi nu ştiu niciodată când am timp liber.Mulţumesc încă o dată.
RăspundețiȘtergerecu plăcere!
RăspundețiȘtergere