Povestea omului-Ion Pribeagu

În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,

Care-a făcut şi cerul şi pământul,

Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,

Să-Şi încunune această operă măreaţă,

A strâns vieţuitoarele-n grădină,

De la ihtiozaur la jivină...

Şi om şi leu şi flutur şi măgar

Şi elefant, mamut şi jaguar,

Hipopotam, furnică, zebră, miel,

Lăcustă, armăsar şi porumbel;

Şi arătându-li-se lor, de sus,

A pogorât şi omului i-a spus:

- Tu, Omule, micuţa Mea insectă,

Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,

De-aceea tu eşti hărăzit, anume,

Să stăpâneşti de acum întreaga lume!

Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale

Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,

Şi-n toate ale tale!…

Vei spinteca văzduhuri şi genuni

Cu transatlantice şi cuirasate

Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:

Fecioare cu ochi plini de primăveri,

Ţi-or procura din amfore, plăceri

Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele

Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.

Biruitor, a tot ce te-nconjoară,

Vei cuceri a lumilor comoară,

Tronind ca un titan printre titani...

Şi vei trăi-n total: 30 de ani.

- 30 de ani?, răspunse Omul, vai!

Pentru atâtea bunuri care-mi dai:

Comori de vis, de basm şi de festin,

Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!

Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti

Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti...

Atâtea bucurii şi-atât senin...

E prea puţin, Stăpânul meu divin!

- O fi! Dar mai aşteaptă, zise 'Naltul,

Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!

Rotindu-şi blând privirea în careu,

Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu

Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,

Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:

Să tragi la jug, o viaţă de durere,

Să suferi umilinţele-n tăcere.

Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,

Cu limba ta lungă să nu poţi vorbi,

Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,

S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.

Nicicând să te-odihnească dimineaţa,

Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat

Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,

Tu, Boule, să fii încornorat!

În suferinţă crâncenă şi mută,

Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!

- E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,

Prea mare-i harul bunătăţii Tale!

Răspunse bietul bou, plin de suspine.

Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci...

- Bine - exclamă Dumnezeu - prea bine:

Dă-i Omului, din ei, vreo 20!

- Ham-ham! se auzi din bălării,

Iar Domnul către câine, rar, vorbi:

- Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,

Să dai din coadă şi să linguşeşti,

Să stai în două labe, tu vei ştii

Şi credincios stăpânului să fii!

Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan

Şi egoist, bănuitor, viclean

Să latri către lună, aiurit,

Să lingi nuiaua care te-a lovit.

Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,

Să fii şi poliţist şi comediant,

Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine...

Şi să mori singur, sigur ca un câine.

Şi astfel printre javre şi duşmani

Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!

- Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),

E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!

- Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci...

Şi Omului mai dă-i vreo 20!

Veni la rând maimuţa din poveste...

Văzând-o cât de şugubeaţă este,

Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii

I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.

În petice şi cu vopsea pe faţă,

Vei dănţui la circ ca o paiaţă.

Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,

Să-şi bată joc copiii toţi de tine.

Zurlie să te caţeri, să faci saltul

Şi să te arunci dintr-un copac în altul.

Să joci, să cazi în cap şi în picioare

Şi dosul să-l arăţi la fiecare...

Te vei hrăni cu ierburi şi castani

Şi-ai să trăieşti... vreo 40 de ani!

- E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…

A zis maimuţa, cu mişcări zevzece...

- De ţi se pare că-i prea mult, maimuţică,

Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..

Aşa că Omul nostru, cum vă spui,

Trăieşte cei 30 de ani ai lui,

Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul

Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.

Iubeşte, înalţă imnuri către soare,

Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.

Se-mbată de succes şi de noroc,

Se-avântă-n vraja culmilor de foc,

Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,

30 de ani de cântec şi de vis...

Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,

Să îşi trăiască anii cei de Bou...

Se-nsoară, un indiciu capital

C-a şi intrat în regnul animal.

Face copii şi-n pragul dimineţii

Trage amar la jugul greu al vieţii,

Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne...

Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.

După 50 de ani, de azi pe mâine,

Devine rău şi latră ca un câine...

Viclean şi egoist şi infidel,

I se tot pare că ai ceva cu el.

Te mârâie cu anasâna,

Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.

Şi bănuie, din toate câte-i spui,

Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.

Devine, din dinam, degringoladă

Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.

Apoi începe, bietul găgăuţă,

Să îşi trăiască anii de maimuţă.

Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.

Ar vrea să zburde, dar se'mpleticeşte.

Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,

Face figuri frivole şi se strâmbă,

Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.

Îi creşte păr pe nas şi în urechi.

Îi iese-un neg, devine surd şi chel

Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.

Copiii chicotesc cu el în cor

Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…

Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,

Închide ochii... Dumnezeu să-l ierte!

Aşa că, dacă judeci o lecuţă,

Te naşti un înger blond şi mori maimuţă...

Colindă de inimă - Nichita Stănescu

Voi colinda cu inima mea

mergând prin zăpadă,

mâna mea în cinci colțuri ca o stea

începe cuvinte să vadă.

Brațul meu, o coadă de cometă,

umărul și pieptul meu - cer.

Căldura lor secretă

lucește albastră de ger.

Să fiți liniștiți, să aveți parte de liniștea albă

sub cetina verde împodobită.

Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,

împodobesc ora, clipită.

Ave vouă, bărbaților, femeilor,

inima mea vă salută,

ninge deasupra secundelor, orelor

cu zăpada argintie și mută.

Ding-dang, numai inima, ding-dang, numai ea

bate la mesele voastre,

în noaptea aceasta e-o singură stea

și-o nenumărare de ceruri albastre.

Jocul-Octavian Paler

Mai am o scoică și câteva pietre,

cum să clădesc din ele o mare

și-un țărm unde să stau pe nisip

și cum să mă conving că am fost pe un asemenea țărm

urmând fericit o pasăre

care acum nu mă mai lasă să dorm?

O scoică și câteva pietre

și un nume ciudat

pe care nu-l înțelege nimeni

și speranța mea de-a ajunge

să nu-l mai înțeleg nici eu într-o zi.

Sărbătoarea s-a terminat,

îmi aștept pedeapsa lângă tribunele goale,

dar eu am văzut arzând la amiază un nor

și-am auzit cântecul care îngenunchea caii sălbateci,

îți spun, țărmul acela nu-i simplă poveste,

eu am văzut norul și-am ascultat cântecul

și înainte de a mă învinge

soarele m-a făcut fericit.

Să nu uităm Timișoara 1989!!!

Casa cu două balcoane-Ion Pribeagu

Pe strada Toamnei unde, 

Pomii-şi scuturau povara, 

Locuia o cuconiţă 

Blondă şi frumoasă -Clara! 

Avea trup de crin şi gura 

Roşie ca o muşcată;

Sânii – două crizanteme 

Şi…era şi măritată! 

Soţul ei – Avram Barbulea – 

Voiajor prin toată ţara, 

Pleca luni de dimineaţă 

Şi venea sâmbătă seara.

Astfel că, în alte zile, 

Clara dulce, drăgăstoasă 

Marţi şi joi – să se distreze – 

Mă primea pe mine-n casă.

Îi citeam poeme, versuri, 

Mă-mbătam de glasul ei, 

Ne spuneam poveşti, şi-n urmă 

Petreceam ca de-obicei. 

Casa-n care dragei mele

Îi fusese scris să şadă, 

Avea dou-apartamente 

Cu balcoanele spre stradă.

Jos în gang, urcai o scară 

Care-aşa – din construire – 

Nu avea altă intrare, 

Nu avea altă ieşire. 

Iar alături, stătea Sprinţa 

Cu bărbatul – Haim Nane, 

Care-avea tot astfel casa 

Şi tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni; numai scara 

Luminată de un bec. 

Mă ştia când vin la Clara, 

Mai ales ştia când plec. 

Vremea-şi împletea cununa, 

Şi destinul priveghea 

Să gustăm din fericirea 

Dragostei – şi eu şi ea! 

Da-ntr-o noapte violentă, 

Când cu draga mă.distram 

Se-auziră paşi pe scară, 

Şi ea-mi spune: – Vine-Avram! 

Mă îmbrac în fugă, fulger, 

Vinovat ca un borfaş 

Şi deschid în grabă uşa 

Şi-mi dau drumu-n balconaş.

Doamne, Tu, care scăpat-ai 

De la jertfă pe Isac, 

Fă şi-acuma o minune 

Şi mă-nvaţă ce să fac? 

Şi precaut, fără voie, 

Instinctiv, eu fac un salt 

Şi-ntr-o clipă sunt alături, 

În balconul celălalt. 

Situaţia e gravă; 

Simt în creier un ciclon! 

Ce mă fac dacă vecinul 

Mă găseşte în balcon?!

Să sar jos, cu neputinţă! 

Trotuarul e departe, 

Simt în cerebel o luptă 

Şi pe viaţă, şi pe moarte! 

Şi de-odată se deschide 

Uşa-ntr-un moment fatal, 

Şi-n chenarul ei apare… 

Soţul Clarei, personal! 

Eu îngheţ şi gura-mi mută 

Nici o şoaptă nu îndrugă! 

Şi ridic în semn de spaimă 

Braţele, în semn de rugă… 

Pe când el, văzându-mi halul, 

Ca să-mi cruţe umilinţa, 

A dedus fără-ndoială 

Că am fost surprins la Sprinţa. 

Şi înţelegând din semne 

Că-i cer mila ca un prost, 

Mi-a dat mâna să sar iarăşi 

În balconu-n care-am fost! 

A deschis cu grijă uşa,

Nici un zvon să n-o alarme 

Şi, cu patos i-a spus Clarei, 

Care se făcea că doarme:

- Nu ţi-am spus eu, Clara dragă, 

Cum că Sprinţa-i o stricată? 

Uite de-unde are blana – 

Skong – cu care-i îmbrăcată! 

Vino-ncoa, poete dragă, 

Şi îţi jur pe Dumnezeu 

Că n-o să ne ştie nimeni. 

Nici soţia, nici chiar eu! 

M-a condus de mână vesel, 

Iară eu priveam cuminte, 

Trupul Clarei strâns în braţe 

Cu o oră înainte. 

Şi când m-am văzut în stradă 

M-am rugat, c-aşa mi-e firea, 

Să trăiască arhitectul 

Care-a construit clădirea! 

Fiindcă ce făceam eu dacă 

Mă păştea un ghinion, 

Şi această casa-a Clarei 

Avea numai un balcon?!

Gând înapoi-Radu Cârneci

Va veni primăvara, desigur,

ne vom întoarce în copilărie,

copaci fiind, ne-om inunda cu muguri,

ne vom preface-n iarbă pe câmpie,

Sau, dacă vrei, vom fi o ploaie-n ropot,

de soare ploaie, curcubeu răsfrânt,

iar în amurg vom fi de bronz în clopot,

topindu-ne în zări, la ceasul sfânt.

Şi vom rodi cu stelele curate,

un gând înalt, făclie de priveghi –

voi fi în toţi, iar tu vei fi în toate,

medalie cu două chipuri vechi

Şi, ca o ceaţă din nimic ivită,

uşori vom fi, călătorind în jos,

cer legănat în lacrima-ispită

şi răsturnat în noi cu preafrumos...

1989-2014 – un sfert de veac de corupţie şi jaf

.

Clasa politică este terminatorul României moderne

Am trăit ca într-un vis un sfert de secol de speranţe neîmplinite. Când s-au dus anii?! Suntem mai săraci şi un pic mai bătrâni. Statul este bolnav, iar economia – câtă a mai rămas – este din nou în recesiune; firmele dau faliment cu miile, investiţiile scad vertiginos, capitalismul autohton are o „reţetă secretă“, originală, dar pierzătoare, la fel ca democraţia. România nu este, cum ne-am fi aşteptat, „tigrul economic“ al Europei Centrale şi de Est. Cine ne-a pus beţe în roate? Nu căutaţi răspunsuri pe Google. Cauza e aici, la noi, în perfidia cu care ne-au dirijat politicienii români. Niciodată în istorie clasa politică românească n-a fost mai ruptă de popor şi mai puţin iubitoare de ţară. Un fost ministru secretar de stat, neimplicat politic, actualmente director la Institutul de Economie al Academiei Române, Constantin Ciutacu, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.

 *  *  *

– Mulţi au uitat iar alţii n-au ştiut niciodată: cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989?

– În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane; avioanele ROMBAC erau cumpărate de la englezi; locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă provenea din Canada. Putem spune, şi nu suntem nostalgici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar do¬uă ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.

– În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman de fiare vechi“. Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?

– A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care ne urmăreşte până azi. Referindu-se la industrie, că e „de dat la fier vechi“, fostul prim-ministru dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani. Ale cui interese le-a servit această etichetă? Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii: România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi – doar 3 milioane; producea 400.000 tone de aluminiu în anul 2000, o prelungire surprinzătoare a succesului din timpul dictaturii; azi produce pe jumătate. Eram recunoscuţi ca buni constructori de motoare electrice şi produceam, în 1980, 19 milioane de kilowaţi, faţă de 700.000 kilowaţi în prezent; ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare ( în 1980); nici unul azi. Ieşeau 71.000 de tractoare; nici unul azi (am construit fabrici de tractoare în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit). Fabricam 600 de vagoane de pasageri pe an (în 1984); azi – nici unul. Cât despre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bucăţi pe an; azi – abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ultimii ani). În fine, produceam 144 de nave de tonaje diferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem nici una. Sticlăria e prăbuşită. Săpunul a dispărut. De altfel, potrivit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost exportate 50 de milioane de tone de „fier vechi“, „deşeuri“ de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro! Am exportat lemn brut, în valoare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse brute (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Prelucrarea acestora în România ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de muncă!

– Ameţitoare cifre! Cum stau lucrurile în domeniul petrolului?

– Iată situaţia, la zi, în domeniul petrolului: România producea 13 milioane de tone de petrol în 1970; azi – numai... 6 milioane! Suspect. Cineva nu raportează corect. Nu am nici o încredere în această cifră atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contor. Au contor, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6, cu cât păgubeşti statul? Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, deduceţi consecinţele: înainte de 1989 produceam 8,5 milioane de tone de motorină, azi producem doar 2 milioane; produceam 10 milioane de tone de păcură, azi nu mai producem nimic. Produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi – nimic! Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noastră... Cine măsoară producţia?... Cine măsoară distribuţia?...

– După 1990 s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen?

– Au venit „sfaturi“ de la competitorii noştri europeni: „ ...faceţi IMM-uri, daţi afară muncitorii din marile uzine; închideţi mamuţii industriali; produceţi componente, nu produse integrale; faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare“. Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei. UE a fost creată pe baza comunităţii economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit „lichidată“ – ca un „bonus“ pentru admiterea în UE!

– Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?

– Prima a fost restituirea „părţilor sociale“ – o privatizare pe bani adevăraţi, începută, surprinzător, de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor chiar cu banii lor! Această măsură antieconomică, din cauza căreia fabricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o renaţionalizare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine. 

A doua mare eroare a fost „privatizarea de masă“, fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari. Viitoarele certificate de acţionar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va urma. Atunci s-a spus că se privatizează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a mai sosit nici azi, în 2014... S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi societăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi guvernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără nici un câştig, asupra întregii economii. Practic economia naţională a fost oferită pe tavă, fără nici o logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în UE.

– Vă rog să continuaţi descrierea peisajului economic românesc de azi, la 25 de ani de la răsturnarea „dictaturii de dezvoltare“.

– A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi a vopselelor, a medicamentelor, din sectorul construcţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi neferoase, de cărbune etc.; S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare. Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice, legume etc. A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă la Banca Mondială, pentru a cărei plată românii au contribuit zeci de ani. Au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre). Întreaga economie naţională a fost pur şi simplu pulverizată şi lăsată fără nici o logică structurală!

– Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film SF?

– Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agricultura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează reglementări legale în interes propriu. Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii – de fapt, microîntreprinderile. (Dintre cele aproximativ 500.000 înregistrate, peste 200.000 nu au nici un angajat!) Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă. Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este strategia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii. Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează români. Nici după 25 de ani, clasa politică – veritabil detaşament al legiunii străine, terminatorul României moderne – nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie. Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.

– A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect minimal, coerent, de dezvoltare?

– Fireşte că nu a existat! Zi de zi guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească nici un sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de competitivitate. „Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!“ – acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani. De altfel, se poate spune că fiecare program de guvernare anunţat a fost un program de... neguvernare.

– Care sunt predicţiile Dvs. pentru următorii 25 de ani din viaţa economică a României?

– Dacă şi în următoarele două decenii şi jumătate guvernul nu va putea să cumpere, din bani proprii, de 1 milion de lei piramidon, vaccinuri sau aspirină din producţia internă, fără avizul FMI sau al Comisiei Europene, România poate să dispară din peisajul statelor din Europa, rămânând un simplu indicator geografic.

Autor: prof. dr. CONSTANTIN CIUTACU