Casa cu două balcoane-Ion Pribeagu

Pe strada Toamnei unde, 

Pomii-şi scuturau povara, 

Locuia o cuconiţă 

Blondă şi frumoasă -Clara! 

Avea trup de crin şi gura 

Roşie ca o muşcată;

Sânii – două crizanteme 

Şi…era şi măritată! 

Soţul ei – Avram Barbulea – 

Voiajor prin toată ţara, 

Pleca luni de dimineaţă 

Şi venea sâmbătă seara.

Astfel că, în alte zile, 

Clara dulce, drăgăstoasă 

Marţi şi joi – să se distreze – 

Mă primea pe mine-n casă.

Îi citeam poeme, versuri, 

Mă-mbătam de glasul ei, 

Ne spuneam poveşti, şi-n urmă 

Petreceam ca de-obicei. 

Casa-n care dragei mele

Îi fusese scris să şadă, 

Avea dou-apartamente 

Cu balcoanele spre stradă.

Jos în gang, urcai o scară 

Care-aşa – din construire – 

Nu avea altă intrare, 

Nu avea altă ieşire. 

Iar alături, stătea Sprinţa 

Cu bărbatul – Haim Nane, 

Care-avea tot astfel casa 

Şi tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni; numai scara 

Luminată de un bec. 

Mă ştia când vin la Clara, 

Mai ales ştia când plec. 

Vremea-şi împletea cununa, 

Şi destinul priveghea 

Să gustăm din fericirea 

Dragostei – şi eu şi ea! 

Da-ntr-o noapte violentă, 

Când cu draga mă.distram 

Se-auziră paşi pe scară, 

Şi ea-mi spune: – Vine-Avram! 

Mă îmbrac în fugă, fulger, 

Vinovat ca un borfaş 

Şi deschid în grabă uşa 

Şi-mi dau drumu-n balconaş.

Doamne, Tu, care scăpat-ai 

De la jertfă pe Isac, 

Fă şi-acuma o minune 

Şi mă-nvaţă ce să fac? 

Şi precaut, fără voie, 

Instinctiv, eu fac un salt 

Şi-ntr-o clipă sunt alături, 

În balconul celălalt. 

Situaţia e gravă; 

Simt în creier un ciclon! 

Ce mă fac dacă vecinul 

Mă găseşte în balcon?!

Să sar jos, cu neputinţă! 

Trotuarul e departe, 

Simt în cerebel o luptă 

Şi pe viaţă, şi pe moarte! 

Şi de-odată se deschide 

Uşa-ntr-un moment fatal, 

Şi-n chenarul ei apare… 

Soţul Clarei, personal! 

Eu îngheţ şi gura-mi mută 

Nici o şoaptă nu îndrugă! 

Şi ridic în semn de spaimă 

Braţele, în semn de rugă… 

Pe când el, văzându-mi halul, 

Ca să-mi cruţe umilinţa, 

A dedus fără-ndoială 

Că am fost surprins la Sprinţa. 

Şi înţelegând din semne 

Că-i cer mila ca un prost, 

Mi-a dat mâna să sar iarăşi 

În balconu-n care-am fost! 

A deschis cu grijă uşa,

Nici un zvon să n-o alarme 

Şi, cu patos i-a spus Clarei, 

Care se făcea că doarme:

- Nu ţi-am spus eu, Clara dragă, 

Cum că Sprinţa-i o stricată? 

Uite de-unde are blana – 

Skong – cu care-i îmbrăcată! 

Vino-ncoa, poete dragă, 

Şi îţi jur pe Dumnezeu 

Că n-o să ne ştie nimeni. 

Nici soţia, nici chiar eu! 

M-a condus de mână vesel, 

Iară eu priveam cuminte, 

Trupul Clarei strâns în braţe 

Cu o oră înainte. 

Şi când m-am văzut în stradă 

M-am rugat, c-aşa mi-e firea, 

Să trăiască arhitectul 

Care-a construit clădirea! 

Fiindcă ce făceam eu dacă 

Mă păştea un ghinion, 

Şi această casa-a Clarei 

Avea numai un balcon?!