Povestea omului-Ion Pribeagu

În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,

Care-a făcut şi cerul şi pământul,

Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,

Să-Şi încunune această operă măreaţă,

A strâns vieţuitoarele-n grădină,

De la ihtiozaur la jivină...

Şi om şi leu şi flutur şi măgar

Şi elefant, mamut şi jaguar,

Hipopotam, furnică, zebră, miel,

Lăcustă, armăsar şi porumbel;

Şi arătându-li-se lor, de sus,

A pogorât şi omului i-a spus:

- Tu, Omule, micuţa Mea insectă,

Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,

De-aceea tu eşti hărăzit, anume,

Să stăpâneşti de acum întreaga lume!

Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale

Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,

Şi-n toate ale tale!…

Vei spinteca văzduhuri şi genuni

Cu transatlantice şi cuirasate

Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:

Fecioare cu ochi plini de primăveri,

Ţi-or procura din amfore, plăceri

Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele

Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.

Biruitor, a tot ce te-nconjoară,

Vei cuceri a lumilor comoară,

Tronind ca un titan printre titani...

Şi vei trăi-n total: 30 de ani.

- 30 de ani?, răspunse Omul, vai!

Pentru atâtea bunuri care-mi dai:

Comori de vis, de basm şi de festin,

Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!

Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti

Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti...

Atâtea bucurii şi-atât senin...

E prea puţin, Stăpânul meu divin!

- O fi! Dar mai aşteaptă, zise 'Naltul,

Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!

Rotindu-şi blând privirea în careu,

Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu

Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,

Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:

Să tragi la jug, o viaţă de durere,

Să suferi umilinţele-n tăcere.

Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,

Cu limba ta lungă să nu poţi vorbi,

Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,

S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.

Nicicând să te-odihnească dimineaţa,

Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat

Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,

Tu, Boule, să fii încornorat!

În suferinţă crâncenă şi mută,

Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!

- E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,

Prea mare-i harul bunătăţii Tale!

Răspunse bietul bou, plin de suspine.

Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci...

- Bine - exclamă Dumnezeu - prea bine:

Dă-i Omului, din ei, vreo 20!

- Ham-ham! se auzi din bălării,

Iar Domnul către câine, rar, vorbi:

- Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,

Să dai din coadă şi să linguşeşti,

Să stai în două labe, tu vei ştii

Şi credincios stăpânului să fii!

Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan

Şi egoist, bănuitor, viclean

Să latri către lună, aiurit,

Să lingi nuiaua care te-a lovit.

Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,

Să fii şi poliţist şi comediant,

Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine...

Şi să mori singur, sigur ca un câine.

Şi astfel printre javre şi duşmani

Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!

- Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),

E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!

- Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci...

Şi Omului mai dă-i vreo 20!

Veni la rând maimuţa din poveste...

Văzând-o cât de şugubeaţă este,

Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii

I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.

În petice şi cu vopsea pe faţă,

Vei dănţui la circ ca o paiaţă.

Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,

Să-şi bată joc copiii toţi de tine.

Zurlie să te caţeri, să faci saltul

Şi să te arunci dintr-un copac în altul.

Să joci, să cazi în cap şi în picioare

Şi dosul să-l arăţi la fiecare...

Te vei hrăni cu ierburi şi castani

Şi-ai să trăieşti... vreo 40 de ani!

- E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…

A zis maimuţa, cu mişcări zevzece...

- De ţi se pare că-i prea mult, maimuţică,

Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..

Aşa că Omul nostru, cum vă spui,

Trăieşte cei 30 de ani ai lui,

Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul

Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.

Iubeşte, înalţă imnuri către soare,

Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.

Se-mbată de succes şi de noroc,

Se-avântă-n vraja culmilor de foc,

Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,

30 de ani de cântec şi de vis...

Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,

Să îşi trăiască anii cei de Bou...

Se-nsoară, un indiciu capital

C-a şi intrat în regnul animal.

Face copii şi-n pragul dimineţii

Trage amar la jugul greu al vieţii,

Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne...

Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.

După 50 de ani, de azi pe mâine,

Devine rău şi latră ca un câine...

Viclean şi egoist şi infidel,

I se tot pare că ai ceva cu el.

Te mârâie cu anasâna,

Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.

Şi bănuie, din toate câte-i spui,

Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.

Devine, din dinam, degringoladă

Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.

Apoi începe, bietul găgăuţă,

Să îşi trăiască anii de maimuţă.

Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.

Ar vrea să zburde, dar se'mpleticeşte.

Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,

Face figuri frivole şi se strâmbă,

Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.

Îi creşte păr pe nas şi în urechi.

Îi iese-un neg, devine surd şi chel

Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.

Copiii chicotesc cu el în cor

Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…

Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,

Închide ochii... Dumnezeu să-l ierte!

Aşa că, dacă judeci o lecuţă,

Te naşti un înger blond şi mori maimuţă...