Din câte mii de lighioane lăsat-a Dumnezeu prea sfântul
Să umple pururea pământul,
Sunt unele cu mintea seacă şi care cred că, fără ele
Sub soare, lună şi sub stele,
Atâtea lucruri minunate pe lume n-ar putea să fie:
N-ar mai ploua, n-ar bate vântul, n-ar creşte iarba pe câmpie;
În pârgă n-ar mai da caisa şi mierea-n stupi ar fi amară;
N-ar înflori prin grâne macii şi n-ar mai fi nici primăvară.
Aşa, un biet cocoş, odată, de-asemenea sărac cu duhul,
Al cărui “cucurigu” lung abia-l mai cuprindea văzduhul,
Adeseori strângea `mprejuru-i întreg norodul de găini,
Nu numai câte-avea- n ogradă, dar şi pe cele din vecini
Şi, socotindu-se puternic din cale-afară şi-nţelept,
Cu ifose fără pereche, zicea, bătându-se în piept:
- Găini, vă daţi seama voi oare,
Că de la om şi pân’ la vierme, de la copac şi pân’ la floare,
Tot ce respiră şi se mişcă, primeşte viaţă de la soare?
Ei, bine, dacă ştiţi aceasta, nu-i de prisos să ştiţi că eu
Sunt sfetnicul lui Dumnezeu:
Şi, dacă eu n-aş fi pe lume, nici soarele n-ar fi pe cer!
Într-un cuvânt, e drept a spune că-n fiecare dimineaţă,
Eu sunt dăruitor de viaţă,
Că, numai prin puterea ce-are cântarea mea, de vrajă plină,
Răsare soarele din noapte, să dea căldură şi lumină.
Ca la un sfânt deci se cuvine
Să vină în genunchi la mine
Toţi cei în viaţă, să se-nchine.
Şi, dacă-ar fi să mor vreodată, eu zic să vă ferească sfântul,
C-atunci s-ar prăpădi pământul!
Găinile, privind la creasta cocoşului, aprinsă - pară,
Ca-n faţa unui zeu puternic, îngenunchiate, se-nchinară.
Dar, în aceeaşi zi, pe seară, găsind o cadă cu vin roşu,
Bău din ea cu-atâta sete, că turtă s-a-mbătat cocoşu`.
A doua zi, -când peste lume nici nu mijise zorile
Şi somn adânc, fără prihană, dormeau sub rouă florile
,-Găinile, cu spaima-n suflet, cu ochii plânşi, cu cap năuc,
Căutându-şi zeul, îl găsiră într-o grădină, sub un nuc,
Pe nişte fân dormind - butuc.
Îl zgâlţâiră, să se scoale, să reaprindă soarele,
Dar pe cocoş, de băutură, nici nu-l ţineau picioarele.
Atunci găinile-ngrozite de-a lor nemilostivă soarte,
Închiseră şi ele ochii, gătindu-se ‘n sfârşit de moarte.
Stătură astfel multă vreme, dar, mai vioaie, o găină
Deschise ochii şi, departe, zări o geană de lumină:
Părea că geana creşte-ntr-una.
Apoi, spărtura unui nor
Se auri cu foc, de parcă era o gură de cuptor
Şi, după câteva minute, cu vâlvătaia lui grozavă,
Pe gura de cuptor, deodată ţâşni soarele în slavă!
Atunci găinile văzură, cu negrăită bucurie,
Că minunatul lumii astru,
Cu slove mari de flăcări scrie
Pe bolta cerului albastru:
“Sunt mulţi aceia cari, în lume, îşi trâmbiţează larg cuvântul,
Că, fără eul lor puternic, nu s-ar mai învârti pământul,
Că n-ar mai fi apus de soare, nici răsărit, nici dimineaţă,
Că s-ar lăsa eterna noapte pe toate câte sunt în viaţă.
Şi totuşi, prin puterea sfântă, decât a tuturor mai mare,
Pământul pururi se-nvârteşte şi soarele mereu răsare.”
