Ho preso il colore di Firenze

 

copacul fara padure

Dureroasa ninsoare-Nichita Stănescu

Cu o nepasare,cu o  absență

 mi-ai rupe privirile,

și ele,

un ochi verzui de apă,un ochi fugitiv

 de oglindă

 nebune-ar căuta să se sprijine

și nu ar găsi.

Iarna ce-asmute prin aer

 înfometate vânturi,purtând

în vârfuri capete de lup,

mi-ar mușca privirile rătăcitoare,

mi-ar smulge din ele

 trupurile tale iubite-ndelung

mângâiate,adulmecate,văzute.

Și-ar cădea peste oraș,peste linii ferate,

peste păduri,peste fluvii

o dureroasă ninsoare de trupuri

străvezii,suave,imaginare și nimeni

 nu le-ar bănui.

Numai eu,căutându-te-n lume,

mi-aș ridica ochii orbi și albaștri

unul peste Kamciatka,peste Groenlanda,

altul peste Atlantic,peste Pacific.

Confundare-Nichita Stănescu

Cine eşti tu, cel care eşti,
şi unde eşti, când nimic nu este?
Născut dintr-un cuvânt îmi duc înţelesul
într-o pustietate divină.

Întreb dacă sunt, dar strigătul
nu se rupe de mine,
şi una cu el rămân, adăugând
deşertului singurătate.

Cu harul vreunei silabe
urnesc din înţepenire, întruna,
golurile sferice în alte goluri
aidoma lor, şi fără de margini.

Fixitatea nefiinţelor mereu o clatin
într-un azi etern cu aură de vid -
mă rog să fii, de mine însumi
mă rog să fii. Arată-te.

Către iarbă-Nichita Stănescu

Culoare tremurată ca de frig,

tu verde al iubirii mele,
pe care-n trunchi de lemn te strig
şi vii însingurat sub stele,
sub cer căzut,foşnind din tine
 valuri întoarse către vaier;
şi brusc plonjez spre înălţime
ca-ntr-o prăpastie de aer,
lăsându-mi umbra să planeze
 asemeni norilor de ploaie,
când visurile-aproape treze
 prind toamna-n ele şi-o îndoaie
 ca pe-o meandra-n şes,de ape,
şi tu vii pe deasupra ,verde,
şi nici un lucru nu te-ncape,
şi ora tot mai mult te pierde...

Părându-mi rău de adolescenţă- Nichita Stănescu

Era o dungă albă pe atunci
răvăşită în pieziş
dinspre arbori spre trotuare.
Noi treceam alunecând
paşii noştri atingând
clipele rătăcitoare.

O, erai un om frumos,
şi subţire, foarte palid!…
Printre ochii tăi curgea
un mănunchi de aripi albe,
parcă cineva pe sus
cu o coasă retezase
din spinarea lui Iisus
aripe melodioase…

tu treceai mânjit pe aripi
şi cu pene şi cu fulgi.
Unde eşti tu cel de-atuncea,
unde fugi?