Cine eşti tu, cel care eşti,
şi unde eşti, când nimic nu este?
Născut dintr-un cuvânt îmi duc înţelesul
într-o pustietate divină.
Întreb dacă sunt, dar strigătul
nu se rupe de mine,
şi una cu el rămân, adăugând
deşertului singurătate.
Cu harul vreunei silabe
urnesc din înţepenire, întruna,
golurile sferice în alte goluri
aidoma lor, şi fără de margini.
Fixitatea nefiinţelor mereu o clatin
într-un azi etern cu aură de vid -
mă rog să fii, de mine însumi
mă rog să fii. Arată-te.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu