Departe-Octavian Goga

Vezi luna-n cingătoarea
Aprinsei bolţi albastre,
Argintul ei tiveşte
Şi pragul casei noastre.
Şi uite,-n clipa asta
Eu nu ştiu ce mă-ndeamnă
Să simt întreg amarul
Acestei nopţi de toamnă.

you can go your own way -chris rea

În fiecare zi-Romulus Vulpescu

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire şi de mare,

Şi nu băgăm de seamă că în loc,

Rămîne un deşert de disperare.

Ne amăgeşte lenea unui vis

Pe care-l anulăm cu-o şovăire;

Ne reculegem într-un cerc închis

Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,

Însinguraţi în doi, din laşitate,

Minţindu-ne cu guri care prefac 

In zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,

Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:

Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,

Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc

De păsări, de iubire şi de mare,

Şi nu băgăm de seamă că în loc,

Rămîne un deşert de disperare.

Azi toate nu mai sunt,ci doar au fost-Dumitru Malin

Cine mai ţine doliu după tine

Măicuţa noastră-nveşmântată-n lut

Doar nucul de pe coastă negru bine

Acum când toată frunza i-a căzut

Doar prunii cu cămăşile bătrâne

Rămaşi fără nădejde-n vânt şi-n ploi

Şi-o curte rece unde nici un câine

Nu mai întoarce capul după noi.

Nu-ţi vine să mai intri nici în casă

Că şi acolo-i rece ca-n sicriu

Durerea din icoane se revarsă

Şi scârţâie podeaua a pustiu

Dacă ţi-arunci privirea pe fereastră

Pe-acolo nu mai trece nici un drum

Ci numai o tristeţe lungă-albastră

Şi-un râu de amintiri ţesute-n fum

Atunci întors în frigul din odaie

Smintit te uiţi prelung la patul gol

O lacrimă-ascuţită obrazu-ţi taie

Şi-un ţipăt fără glas îţi dă ocol

Revolta surdă-n cleşte-ţi strânge dinţii

Şi nu mai ai cu cine s-o împarţi

Când casa noastră şi-a pierdut părinţii

Degeaba undeva mai are fraţi

Degeaba doliul lor pe-aici revine

Să-şi ţină rânduiala fără rost

Căci toate, mamă scumpă, fără tine

Azi nu mai sunt, ci doar au fost..., au fost.

Sunt o bancă de toamnă....

Sunt  o bancă de toamnă din lemn obosit
Pe care se-așează doar dorul de tine....
Sperii frunze și ciori și văzduhul coclit
Iar surâsul ....nici el nu mai vine....

În pădurea ce nu mai foșneste deloc
Sunt o bancă din lemn sau din... câine,
Aș mușca din pământul ce mă ține zălog
Să-mi pocnească tristețea de mâine!

Sunt o bancă de toamnă din lemn încâinit
Care știe durerea plecării,
 Legănând un suspin ,un oftat scârțâit
Și-un "mi-e dor"adresat ...depărtării.

Ca o greşeală-n care-am stat- Constanţa Buzea

Toamnă-n grădină, toamnă pe deal,
Toamnă pe şes,
Toată lumina prinde rugină, frunzele ies
Să se-nfăşoare pe răsuflare şi pe vedere
Într-o cădere de culoare fără putere.

Ea ne ajută, sufletul nostru e împăcat,
Vara e mută ca o greşeală-n care-am stat.
Cum suntem azi, am fost şi ieri, alţii, tot alţii,
Marea ne uită, uită-ne munţii, înalţii.

Fie că stăm de-aci-nainte puri în lumină,
Frunzele aduc înspre pământ urme de vină.
Totuşi ce preţ necugetat se pregăteşte
Pentru livezi şi pentru vii, pentru nădejde.

Penru un cer încă senin, pentru schimbare,
Pentru toţi sâmburii care devin lacre de soare?

Şi poate de aceea...Nichita Stănescu

 şi poate de aceea, că nu suntem metalici

şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi, -

de aceea poate, când cocoşii galici

se bat cu penele-nfoiate şi frumoşi, -

noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid

şi-l sprijinim în pălmi, deasupra, sus, 

şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid

înca ceva din ele

luminile de nespus.

şi se curbează câmpul supt, spre globul

acesta, doritor, 

şi viitorul îşi întinse leneş lobul

înspre prezent, rupându-se din viitor

De-aceea poate apărem mai palizi, 

şi-n largi mişcări orizontale, de înot, 

un glob de gând întindem, tot şi tot

mai sus, spre sorii candizi…

pâna se lipesc de el bucaţi de cer albastre

şi-aterizate păsări, cu umbrele zburând, 

şi relieful viu al trupurilor noastre

devine relieful acestui glob de gând.

Tânărul meu rebel ,în ultimul an de liceu.

 

Ce te legeni?...-Mihai Eminescu

- Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numaï cu el!

 

Glossă-Mihai Eminescu

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate;

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,

Cine ţine toate minte

Şi ar sta să le asculte?...

Tu aşează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine,

Când cu zgomote deşarte

Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii

Înspre clipa ce se schimbă

Pentru masca fericirii,

Ce din moartea ei se naşte

Şi o clipă ţine poate;

Pentru cine o cunoaşte

Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:

Joace unul şi pe patru,

Totuşi tu ghici-vei chipu-i,

Şi de plânge, de se ceartă,

Tu în colţ petreci în tine

Şi-nţelegi din a lor artă

Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe,

Vede-n capăt începutul

Cine ştie să le-nveţe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace

Se supun câte există,

Şi de mii de ani încoace

Lumea-i veselă şi tristă;

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii

La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte;

Teamă n-ai, căta-vor iarăşi

Între dânşii să se plece,

Nu te prinde lor tovarăş:

Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momeşte în vârteje;

Tu pe-alături te strecoară,

Nu băga nici chiar de seamă,

Din cărarea ta afară

De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,

Dacă ştii a lor măsură;

Zică toţi ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să nu-ndrăgeşti nimică,

Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera şi nu ai teamă;

Te întreabă şi socoate

Ce e rău şi ce e bine;

Toate-s vechi şi nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.

Tratament pt dureri de cap... in stil african

Toamna în parc-George Topârceanu

Cad grăbite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.

Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.

Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea striveşte foi uscate
Sub pantofii mici de lac.

Şi-ntr-o fină discordanţă
Cu priveliştea sonoră,
Merg aşa, cam la distanţă,
El major şi ea minoră...

Poză veche -Otilia Cazimir,imaginea:"Fetița",tablou în cărbune de Octavian Adrian

Sunt eu, fetiţa asta serioasă
Ce stă pe-un scăuieş, cuminte,
Strângând la piept, cu mâinile-amândouă
Păpuşa nouă,
De care încă-mi mai aduc aminte?
(Avea rochiţă albă, de mătasă.)

Mi-e milă de mânuţa ei,
De trupul mic, şi firav, şi puţin:
Mi-e milă ca de-un copilaş străin
Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei...

Pe vremea ceea nu mă cunoşteam, -
Oglinzile erau aşa de nalte!
O dată doar, în luciul unui geam
Am bănuit o clipă chipul meu,
Am prins în ochi surâsul celeilalte
Şi n-am ştiu că-s eu.

Dar într-o zi am coborât din cui
O cadră-n care nu era nimic –
Decât o fată cu priviri căprui.
Ca un pisoi prostuţ şi mic,
Am cercetat pieziş, cu frică,
Vedenia stângace.
Am râs: - Săraca, tare-i mititică!
A râs şi ea. – Ai şi mata cercei?
De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?...
Dar mâna care-o căuta pe-a ei
A pipăit zadarnic sticla, rama, 
Şi-nspăimântată am fugit la mama...

Azi, din fetiţa aceea nu mai este
Decât o poză ştearsă şi-o poveste.
Cu ochii mari, cu cerceluşii din ureche,
Mi-a adormit – păpuşa veche
Pe scauieşul din grădină –
În suflet, printre cioburi de lumină.

Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fum
Coboară linişte pe suflet şi pe drum,
Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, -
Din întunericul uitat în mine
Eu simt, încetişor, cum vine
Fetiţa din oglindă,
Cum îşi deschide ochii calzi şi vii
Şi-mi cere iarăşi râs şi jucării.

Cearta cu haosul-Nina Cassian

Vizitatorii mei sunt:

un domn întrerupt la mijloc, 

o doamnă continuă

şi fiica lor de tablă, 

un profesor care predă brânză, 

un asasin răcit, o droaie

de furnici necăsătorite, 

un copac cu mustăţi 

o barză tânară, 

un copil cu un picior de carton

şi trei ignoranţi ai legilor mişcării.

La sfârşit, apare

câinele de seară

care-i latră tare

şi-i pofteşte-afară.

Leac pentru îngeri .Constanţa Buzea

Leac pentru îngeri

Sunt tristă, dar de tine niciodată.
Fug animalele speriate de minuni
La care nu mai ştim să ne gândim,
Miercuri şi marţi, vineri şi luni.

Săraci în zile, cine ştie, trecem
Legati la gât de lungi copilarii
Ninşi de puterea sfintelor petreceri
A nu fi, a te naşte, a iubi.

Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?
Leac pentru îngeri, cântecul meu trist

Lacul-Mihai Eminescu

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr. 

Din nou despre buba românului

Confundare-Nichita Stanescu

Cine eşti tu cel care eşti,
şi unde eşti, cînd nimic nu este?
Născut dintr-un cuvînt îmi duc înţelesul
într-o pustietate divină.

Întreb dacă sînt , dar strigătul
nu se rupe de mine,
şi una cu el rămîn , adăugînd
deşertului singurătate.

Cu harul vreunei silabe
urnesc din înţepenire, într-una,
golurile sferice în alte goluri
aidoma lor, şi fără de margini.

Fixitatea nefinţelor mereu o clatin
într-un azi etern cu aură de vid -
mă rog să fii, de mine însumi
mă rog să fii. Arată-te.