Poză veche -Otilia Cazimir,imaginea:"Fetița",tablou în cărbune de Octavian Adrian

Sunt eu, fetiţa asta serioasă
Ce stă pe-un scăuieş, cuminte,
Strângând la piept, cu mâinile-amândouă
Păpuşa nouă,
De care încă-mi mai aduc aminte?
(Avea rochiţă albă, de mătasă.)

Mi-e milă de mânuţa ei,
De trupul mic, şi firav, şi puţin:
Mi-e milă ca de-un copilaş străin
Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei...

Pe vremea ceea nu mă cunoşteam, -
Oglinzile erau aşa de nalte!
O dată doar, în luciul unui geam
Am bănuit o clipă chipul meu,
Am prins în ochi surâsul celeilalte
Şi n-am ştiu că-s eu.

Dar într-o zi am coborât din cui
O cadră-n care nu era nimic –
Decât o fată cu priviri căprui.
Ca un pisoi prostuţ şi mic,
Am cercetat pieziş, cu frică,
Vedenia stângace.
Am râs: - Săraca, tare-i mititică!
A râs şi ea. – Ai şi mata cercei?
De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?...
Dar mâna care-o căuta pe-a ei
A pipăit zadarnic sticla, rama, 
Şi-nspăimântată am fugit la mama...

Azi, din fetiţa aceea nu mai este
Decât o poză ştearsă şi-o poveste.
Cu ochii mari, cu cerceluşii din ureche,
Mi-a adormit – păpuşa veche
Pe scauieşul din grădină –
În suflet, printre cioburi de lumină.

Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fum
Coboară linişte pe suflet şi pe drum,
Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, -
Din întunericul uitat în mine
Eu simt, încetişor, cum vine
Fetiţa din oglindă,
Cum îşi deschide ochii calzi şi vii
Şi-mi cere iarăşi râs şi jucării.