Cine mai ţine doliu după tine
Măicuţa noastră-nveşmântată-n lut
Doar nucul de pe coastă negru bine
Acum când toată frunza i-a căzut
Doar prunii cu cămăşile bătrâne
Rămaşi fără nădejde-n vânt şi-n ploi
Şi-o curte rece unde nici un câine
Nu mai întoarce capul după noi.
Nu-ţi vine să mai intri nici în casă
Că şi acolo-i rece ca-n sicriu
Durerea din icoane se revarsă
Şi scârţâie podeaua a pustiu
Dacă ţi-arunci privirea pe fereastră
Pe-acolo nu mai trece nici un drum
Ci numai o tristeţe lungă-albastră
Şi-un râu de amintiri ţesute-n fum
Atunci întors în frigul din odaie
Smintit te uiţi prelung la patul gol
O lacrimă-ascuţită obrazu-ţi taie
Şi-un ţipăt fără glas îţi dă ocol
Revolta surdă-n cleşte-ţi strânge dinţii
Şi nu mai ai cu cine s-o împarţi
Când casa noastră şi-a pierdut părinţii
Degeaba undeva mai are fraţi
Degeaba doliul lor pe-aici revine
Să-şi ţină rânduiala fără rost
Căci toate, mamă scumpă, fără tine
Azi nu mai sunt, ci doar au fost..., au fost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu