Cântic de dor şi of - Miron Radu Paraschivescu

                                                                             

O să cânt o viaţă-ntreagă

după a care mi-e dragă,

o să cânt ca un nătâng

doar de boală - să nu plâng!

Că era gagica neichii

să-i săruţi poala scurteichii,

cu buze de micşunele,

muşcar-ar neica din ele!

Şi de mândră ce erea

m-apucă la lingurea

doar când mă gândesc la ea.

Mi-a zis că dacă mi-e dragă

să mă împrumut la bangă

şi să-mi pui dantura-ntreagă.

Dar nici eu nu m-am codit,

gologani am abulit

şi mi-am pus dinţi auriţi

ca boierii pricopsiţi.

I-am luat rochie de tafta,

papucel de catifea

şi-am dus-o prin mahala

ca să vază cine-o vrea

că e amureaza mea.

C-am iubit-o şi-o iubesc

şi tot v-o istorisesc,

măcar că mă pârpălesc.

Uite mintea mea a proastă:

să mă car de la nevastă

şi să mă duc cu-o putoare

nespălată pe picioare

să mă curăţ de parale.

Dar n-am fost de vină eu,

bătu-mi-o-ar Dumnezeu!

Cum făceam o păşitură,

hop şi ea! în bătătură;

mergeam la biserică,

dar ea-mi pune piedică;

dac-o luam de subsori

îi mirosea gur-a flori.

Şi ca să mă bage-n streche

punea şi-un mac la ureche.

Să spuie care-o cunoaşte

cum era de dată-n paşte;

că, bătu-o-ar stelele,

şi-a tras şi sprâncenele,

subţirel, pe lângă coadă,

de-mi suci mintea năroadă.

P-urmă, ce să vă mai spui?

Umblam după ea hai-hui

şi unde se fandosea

că este gagica mea.

Şi mă lua îndelicat,

numa-n şoapte şi oftat,

când eram la ea în pat.

Of, pupa-o-ar mă-sa rece,

că dorul ei nu-mi mai trece!

Eu credeam că-i doar a mea;

dar, pitită sub perdea,

la toţi fanţii se gimbea...

Şi-ntr-o seară, din pridvor,

cum trecea un roşior,

a ieşit la drumul mare

şi-a fugit cu el călare.

De-atuncea s-a tot dus

şi eu am rămas mofluz,

singurel, să bat din buză,

vascrisu ei de farfuză!