Fachir valah de Adrian Păunescu

Da, sunt valah, porecla asta-mi place,

Sunt meridional şi sânt fierbinte,

Din palma mea iau fiarele merinde,

Mă lasă-n pace când le las în pace.



Domnesc peste ţinuturi de cuvinte,

Pare că strigă gura-mi şi când tace,

Poftiţi, cuvintelor, veniţi încoace

La tronul meu de interjecţii sfinte.



Fachir valah care înmoaie ace

Vă pot părea şi-un ghicitor ce minte,

Eu floare spun, iar voi vedeţi morminte,

Şi pâinea mea la viscole se coace.



O, cai, ce trageţi lumea înainte,

Luaţi hamul meu sălbatic de cuvinte.

Viersul ţării-Ion Pillat

E graiul tău cu frunza verde
Cu freamăt tânăr de pădure:
Grai de cioban noptând pe plaiuri
Cu turmele la foc de stâni,
Grei de plăieş pornind la munte
Cu cal, desagă şi săcure,
Grai de pârâu legând luceferi
În zori, prin clăile de fân. 

Virgil Teodorescu - Relaţii de prim rang

Doriţi un glonte în tâmplă?
Nu, mulţumesc.
În picior?
Nu.
Poate în burtă?
Nu, nu.
Atunci un picior în spate?
Mulţumesc. Am o bogată colecţie.

Baladă pentru Eminescu-Radu Gyr

Te-au slãvit în cãrţi şi în poeme
Şi te-au înãlţat iconoctas,
Ca sã fulgeri tânãr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.
Te-au vãzut voevodând voroave,
Ciobãnind genune şi zãpezi,
Potcovar de fum bãtând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.
Te-au crezut gigantic Sfarmã-Piatrã
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbântând pe vatrã,
Mãrile cãlite sub baros.
Împãrat, ţi-au scris pe tâmple steme.
Fãt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi rãzvrãtiri în cer.
Ci, netrebnic, eu adulmec zãrii
Paşii tãi pe unde te-au fost dus
Şi-nsetat pe drumurile Ţãrii
Dibui urma ta de blând Iisus.
Caut picurii de sânge, neşterşi încã,
A crucificãrii pe furtuni
Şi sãrut lumina lor adâncã
Şi-i ating cu mâini de rugãciuni.
Trist Iisus cu umbra de tãmâie
Dãruind azur din mâini subţiri,
Sfânt, bãtut, pe veacul tãu, în cuie,
Scânteind, înalt, din rãstigniri.
Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinãtoare,
Ars ca Nesus în cãmaşã de venin…
Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împãrat.
Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însângerat !
Te-ncrustãm, zadarnic, în agatã
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodatã,
Umbrele cununilor de spini.
Eu nu-ţi pipãi steme şi nici lauri…
Numai rãnile mã plec şi ţi le strâng
Şi le fac medalii mari de aur, -
În genunchi, le-nchid în inimã şi plâng.

Noi nu tăcem-Andrei Ciurunga

Cu dinţii strănşi de aspra suferinţă
urcăm pe brânci Golgotele, cădem,
ne ridicăm, scrâşnind de neputinţă
şi iar ne prăvălim - dar nu tăcem.

Pe-a ţării noastre darnică moşie
târâm de-un car de ani acelaşi jug.
Cum oare să tăcem, când de sub glie
răcneşte osul dezgropat de plug?

De-a lungul zării noastre de cărbune
paharul plin ne-am învăţat să-l bem,
dar gura ştie bine-o rugăciune
şi-o geme printre dinţi - căci nu tăcem.

Cum să tăcem când fiecare ghindă
căzută din stejarul secular
se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă
tot plânsul ţării într-un nou stejar?

Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată
în trupul nostru oase ce s-au frânt
şi strigă morţii ce-au tăcut odată
cu gura caldă plină de pământ.

De s-ar surpa în ceasul nefiinţei
pe toate-aceste guri câte-un Negoi,
l-am sfărama necruţători cu dinţii
şi-ar da năvală răcnetul din noi.

Urcăm Golgote aspre de credinţă,
venim spre piscuri tari, îngenunchem
şi iar ne scuturăm de neputinţă
cu pumnii strânşi în trup - dar nu tăcem.

AM VORBIT CU MOȘ CRĂCIUN-Vasile Militaru

Moș Crăciune, Moș Crăciune, vrăjitor cu barba albă,
Ce te-arăți la toți copiii în a visurilor salbă,
Câtă sfântă bucurie mi-aduceai, la toate leac,
Când veneai, luptând prin vifor, mai acum juma de veac!
Te-am văzut în vis și-azi noapte, Moș Crăciune bun și sfânt:
Se făcea că, eu, căruntul, tot copil ca-n vremuri sînt,
Însă, trist ieșind în cale-ți și de doruri mari pătruns,
Tu m-ai întrebat, moșnege, de ce-s trist, și ți-am răspuns:
„Moș Crăciune, Moș Crăciune, vesel nu mai pot să fiu,
Fiindcă azi, nu știu de unde, știu atâtea câte știu:
Și, anume, știu, moșnege, că, în tolba ce-ai în spate,
Tu duci daruri la copiii fericiți de prin palate;
Duci acelor cari în lume sunt în adevăr bogați,
Ce-n căminuri mângâioase au și mame, au și tați,
Însă uiți mereu orfanii aruncați de nenoroc
În coliba fără pâine, în bordeiul fără foc!…
Și-astfel, sfinte Moș Crăciune, pe când unii veseli cântă,
Încărcați de-atâtea daruri ce le-aduci în tolba sfântă,
Alții, triști, cu frigu-n oase, lunecând pe-al morții iaz,
Plâng în umbră și le-ngheață lacrimile pe obraz!…”

Vasile Militaru - Ţara mea – scrisoare unui străin

...De-ai veni pe-aici odată, ai vedea că am o ţară
Ca un fagure de miere strâns din flori de primăvară:

Ape line o sărută cu blândeţe de nespus;
Munţi cu creste de aramă-i ţin cunună spre Apus...

Lungi amurguri minunate pe-ale ei ţinuturi cad,
Aurind livezi şi lanuri, codrii nepătrunşi de brad...

Vara, toată e-n covoare, şi-a covoarelor mândreţe,
Peste văi şi peste lanuri e ţesută-n mii de feţe:

Grâu blagoslovit, în luna lui Cuptor, se face-n spic
Auriu cum e fuiorul firelor de borangic!

In frumos cu floare-albastră, risipit peste muncele,
Râde lung sub sfântul soare din ochi blânzi de peruzele...

Rapiţa, bătând-o vântul în amiezile de vară,
Face valuri ca o gârlă grea şi galbenă de ceară...

Boi plăvani, cu ochii umezi, pe ogoare-şi poartă plugul,
Şi din brazdele mănoase se ridică, sfânt, belşugul;

În văzduhuri, pe deasupra roditoarelor câmpii,
Pune vrajă totdeauna un sobor de ciocârlii;

Pe vâlcele aromite, pe la margini de izvoare,
Pasc, în iarbă de mătasă, mii de turme de mioare;

Pe la umbră de zăvoaie, prin livezi, pe lângă stână,
Păstoriţe bălăioare torc din caiere de lână;

Rezemaţi de vreun mesteacăn sau lungiţi pe câte-o vale,
Pretutindeni ciobănaşii cântă doine din cavale…

Peste lunci cu floare multă ce-şi trimit în slăvi îmbătul,
Zboară-n roiuri nesfârşite fluturi albi cum e omătul;

Pe sub zări ca de cicoare, cât în văz de ochi încape,
Plopi în şir, când bate vântul, spun poveşti pe lângă ape…

La cosit, la plug, la sapă sau la seceriş de grâu,
Vezi flăcăi cu spete late, cu mijlocul strâns la brâu;

Fete mari, cu şolduri pline şi cămaşa cum e spuma,
Au pe buze totdeauna cântul sfânt şi voie bună!

Sărbătorile, de-a rândul, în biserici cântă-n cor
Şi-o blândeţe fără margini prinzi în ochii tuturor…

Astfel, de-ai veni pe aicea şi-ai voi apoi să pleci,
Mi-ai pleca cu ţara-n suflet, ca să n-o mai uiţi în veci.

Dimitrie Cantemir - Despre moldoveni ... Căluşul

"...Osebit de jocurile acestea ce obicinuiesc pe la veselii, mai sunt şi alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit, adică 7, 9, 11. Şi jucăuşii se cheamă căluşei şi se adună o dată într-un an, se îmbracă în haine femeieşti şi pun pe cap cununa de pelin împletită şi împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeiesc şi, ca să nu se cunoască, îşi învelesc faţa cu pânză albă, şi în mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dansa ori şi pe cine ar cuteza să le descopere faţa ; căci puterea aceasta le-a dat-o lor un obicei vechi, aşa încât nimeni nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip.

Povăţuitorul cetei se cheamă stareţ şi cel de-al doilea primiceriu şi are datorie să întrebe ce fel de joc pofteşte stareţul şi apoi să spuie celorlalţi în taină, ca să nu audă norodul numele jocului până când nu-l va vedea cu ochii, pentru că ei au mai mult de o sută de sărituri, şi unele aşa de potrivite, încât aceia care joacă se pare că nici nu se ating de pământ, ci se poartă în văzduh. Şi cu acest fel de urmări, cu jocuri şi sărituri prin toate târgurile şi satele se petrec acele zece zile dintre praznicul înălţării şi al pogorârii Sfântului Duh. Şi întru această vreme nu se culcă ei nicăieri, fără numai sub străşinile bisericilor ; şi zic ei că de se vor culca la alt loc ar fi căzniţi de strigoaice.

Când se întâlnesc pe drum două cete de căluşei, bat războaie una cu alta şi ceata cea biruită este supusă celeilalte nouă ani. Şi întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătaie, atunci nu se încape judecată şi nici judecătorul nu întreabă pe cel ce a făcut uciderea. Şi cel ce intră într-o ceaţă dintr-acestea, trebuie nouă ani în tot anul să se afle adunat dimpreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atunci zic ceilalţi că este căznit de duhuri rele şi de strigoaice. Şi prostimea cea ereticeasca crede cum că ei au puterea să gonească acel fel de boale. Căci ei fac vindecarea într-acest chip adică : aştern la pământ pe cel bolnav şi încep a sări ; la o notă anume a cântării îl calcă fieştecare de la cap până la călcâie. Mai pe urmă îi zic la urechi nişte cuvinte alcătuite de dânşii înadins şi poruncesc beteşugului să se depărteze. Şi după ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea care o nădăjduiau ei şi aşa, într-acest chip cu prea puţină osteneală se pot vindeca boalele cele mai grele care se împotrivesc meşteşugului doftoresc. Asemenea lucrare are şi nădăjduirea în farmece."

Rugăciune - Eugen Jebeleanu

Tatăl nostru carele eşti în ceruri
coboară, de eşti, pe pământ
şi opreşte viforul morţii
şi fă din căşti pălării
şi mângâie feţele morţilor
păstrându-i în viaţă pe vii
şi stai printre noi de ni-eşti tată,
din sângele scurs făcând vin
şi fă din oricare armată
alaiuri civile.

Amin.

Nu plânge ,Maică Românie!

Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit....

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Și din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!

Nu plânge, Maică Românie !
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!


Versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpații de Curbură.

În şanţuri-George Coşbuc

Burcel în şanţ muri strivind

O tigvă păgânească,

Şoimu-n rădvan căzu răcnind:

Moldova să trăiască!

Curcanul cel voinic şi bun,

El, Peneş, spune-acestea,

Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun

Deplin acum povestea.

Burcel era oltean, un pui,

Ajuns din întâmplare

Între flăcăii din Vaslui,

Viteaz minune-mare.

Iar când muri, strivind în şanţ

O tigvă păgânească,

Strigat-a bietul dorobanţ:

Muntenia să trăiască!

Burcel şi Şoim, trăsniţi în zbor

Căzură-n şanţ deodată;

Strigând deodată ţara lor

Cea-n două despicată.

Alăturea de ei gemea

Căzut şi căpitanul,

Izbit de moarte se trudea

Cu ochii-nchişi sărmanul.

El auzise pe cei doi

Ce spuseră-n cădere,

Şi jalnic se-nălţă-n noroi,

Privindu-i cu durere.

Şi zise-apoi: “O ţară e,

Cum una ni-e mânia!

Muntenia, Moldova – ce?

Trăiască România!”

Atunci şi Şoimul şi Burcel

Cu faţa înseninată

Priviră lung şi-adânc la el,

Şi-au tresărit deodată.

Spre-acelaşi loc, spre nord privind,

Şi sus apoi, tăria,

Toţi trei strigar-atunci murind:

Trăiască România!

Argonautică-Radu Stanca

Lucrurile lumii acesteia
Sunt bătute de vânturi ca trestia,
Numai dragostea noastră stă dreaptă
În bătaia vântului şi aşteaptă.
Desfăcută de toate ispitele
Îşi închide cu grijă aripile
Şi de-acolo, din vârful catargului,
E stăpâna urgiei şi-a largului.
Niciun val nu-i abate privirile,
Niciun sunet la cârmă rotirile,
Printre pâclele moi ce se scutură
Numai părul de aur îl flutură.
Împrejurul ei toate furtunile
Răscoliră cu sete genunile,
În zadar însă fură cu toatele.
Pân-la urmă scăzură şi apele.
Şi acum iat-o-n limpede curgere,
Lunecând prin vâltori, printre fulgere,
Neatinsă, înaltă imagină.
Pe când toate în jur sunt paragină

Noi tot aici-Andrei Ciurunga

Trec primăveri cu flori la subsuoară,
în struguri mustul toamnelor şi-l suie,
se cern zăpezi a nu ştiu câta oară,
noi tot aici, noi tot bătuţi în cuie.

Ne cresc orfani copiii pe coclauri,
nevestele ca fânul se usucă,
răsar din mame stânjenei şi lauri,
noi tot aici, noi tot cu dor de ducă.

Parcă n-am fost în lume niciodată,
Duminicile parcă ne-au uitat şi ele,
prietenii prin cârciumi se îmbată –
noi tot aici, noi tot între zăbrele.

Căţui de nuferi ard în rugăciune,
pe sub salcâmii înfloriţi trec fete,
bâtrâne viori întineresc sub strune,
noi tot aici, noi tot în baionete.

Ţiţeiul nostru spumegă în sonde,
scot munţii saci de aur la lumină,
cresc cozonaci pe câmpurile blonde –
noi tot aici, noi tot pe rogojină.

Împărăţii cât şapte ţări într-una
se clatină, pândite de cenuşe,
stăpâni ai lumii au muşcat ţărâna,
noi tot aici, noi tot între cătuşe.

Cu alte poze vine-abecedarul
iar geografia alte hărţi aduce,
istorii noi aşterne cronicarul –
noi tot aici, noi tot bătuţi pe cruce.

Noi tot aici, cu rădăcini amare,
Parcă născuţi din ghinde şi blesteme –
Noi tot aici, noi tot în aşteptare,
Să prindă visul trup – şi să ne cheme.

Răspântia-Gellu Naum

Ce prăpădiţi eram doamne şi ce ne mai iubeam
ca niște linguri de lemn nedesfăcute încă din trunchiul lor comun
duceam mâncarea la gură unuia şi altuia ne dăruiam
seminţe de floarea soarelui într-un cornet făcut dintr-o bucată de ziar
stăteam la o răspântie cu un fior pe noi
o singură fiinţă umplea tot cerul şi pământul
şoaptele ei erau tunete ne conţineau

ce prăpăditi eram în noi se afla un copil ne prefăceam că doarme
băiatul ăsta este mama mea spuneai:
uită-te la cozorocul lui scrie pe el numele meu (l-a scris înainte de a mă naşte)
nu-i aşa că scrie numele meu oricare numele nostru de prăpădiţi
se preface că doarme e şi el conţinut dă-i câteva seminţe
trece prin noi şi creste crede că se continuă
şi ce ne mai iubim ne ţinem strâns ni se lipesc genele
pe când copilul ăsta doarme în descrierea lui
să nu vorbeşti aşa spuneam fiindcă prăpăditul ăsta sunt eu s-a spus şi la radio pe de altă parte
şi ce ne mai iubim ce ne conţinem în fiinţa aceea monstruoasă în vastitatea ei
uite îţi dau tot cornetul citeşte-mi ştirile
şi ce s-a mai îngălbenit hârtia ce s-au mai întunecat literele
doamne ce prăpădiţi suntem şi ce ne mai iubim.

Covorul oltenesc-Margareta Sterian

Covorul oltenesc e o grădină
în care păsările stau la soare
și ciugulesc mărgăritare
iar șerpi perfizi ce unduiesc din loc în loc,
le-adulmecă cu limba lor de foc.

Deoparte, mai spre margini de grădină,
ca o lumină curge o apă vie,
din apă plantele frunzele-și desfac,
sunt frunze sau mici insuli de smarald
sau peștișori ce, ritmic înșirați,
se-aseamănă-ntre ei ca doispce frați?
Ici-colo flutură evantalii egiptene
cu lungi stamine ca întoarse gene...

De-ai trecut apa, dai iarăși de flori:
acesta e chenarul exterior
adesea roș cu zimți cărămizii sau altcumva -
așa cum zâna care l-a țesut îl vrea
și legea lucrului aicea se vădește,
aicea obârșia și rânduiala - stilul -
ca într-o carte se citește
și nu mai e nevoie de nume și de an:
în trăinicia firului,
dârzenia culorilor,
desenul păsărilor și al florilor
visează și muncește,
adună viață și o risipește
un neam.

Numai oamenii-Ion Caraion

Zăpada a învăţat să fie zăpadă, buruienile să fie buruieni ,vântul să fie vânt.
Numai oamenii n-au învăţat să fie oameni.

Lordul John-George Coșbuc

Se zvonise prin ziare
Că-n Irlanda e-ntr-un sat
Un bărbat grozav de tare.
Lordul John, prinzând de veste
Cine e şi de-unde este,
Pleacă-n grabă ca să vadă
Dacă e adevărat.
Ca mulţi lorzi de viţă veche
Din întunecatul Nord,
Lordul John e-ntr-o ureche:
Fluieră pe drum şi cântă
Şi e cel dintâi la trântă.
Şi-i voinic fără pereche
Şi e cel mai tare lord.
A găsit în urmă satul;
Pe ţăran el l-a găsit
Ocupat cu măturatul
Curţii. Şi, ochindu-l bine,
Lordul drept spre dânsul vine
Şi descalică degrabă
Făr-a zice „bun sosit“.

Ş-apoi gata de luptare!
– „Tu eşti Willy Spucker?“ – „Eu.“
– „Spun că eşti grozav de tare
De ţi-a mers cuvânt prin lume,
Eu din Londra vin anume,
Să ne punem la-ncercare.
Trântă deci cu tine vreau!“

Willy Spucker se cruceşte,
Simte palmele că-i ard,
Leneş târnul şi-l propteşte;
Scuipă-n palme şi se-ntinde
Şi pe lord de brâu îl prinde,
Sus o dată-l răsuceşte
Şi-l azvârlă peste gard.

– „O să stau acum cu tine
Să mă lupt ... Mai vrei ceva?
Auzi tu, cu ce gând vine!“
Lordul John privind cu jale
Şi tinându-se de şale:
– „Să-mi azvârli, te rog, creştine,
Şi cel cal, să pot pleca!“

Condamnarea la toamnă-Adrian Păunescu

Nu e toamnă cum ești tu,
vara mea de suflet, nu,
pe pământ,
vara decăzu.

***

Dacă pădurea ne condamnă
la nostalgie, fără rost,
e toamnă, vara mea, e toamnă,
așa cum poate n-a mai fost.

***

Atâtea taine nepătrunse
ne cad în brațe la un semn
și suntem îmbrăcați în frunze
și căptușiți c-un fel de lemn.

***

În râu sunt două lăzi de bere,
pe foc s-a pus un ultim vreasc,
trec cerbi frumoși, bolnavi de fiere,
către cerboaice care nasc.

***

Și ziua e atât de mică
încât n-ai vreme de-un salut,
și-un fum noptatec o complică
și săptămâna a trecut.

***

Mai e în tot un pic de vară,
dar pături aspre ne-nsoțesc,
la orice drum mai lung afară
prin clai de aburi nefiresc.

***

Mai am senzația că toate
pot fi și altfel decât sunt,
dar munții-mi pun poveri în spate
și simt că port pe tălpi pământ.

***

Acum și fiarelor li-i foame
și ies lunatice la drum,
pădurea este numai drame
și-o mai salvăm cu câte-un fum.

***

Dar ea, deodată, ne condamnă
la nostalgii și la păcat,
e toamnă, vara mea, e toamnă,
și-atât de singur m-ai lăsat

O scrisoare de la Muselim-Selo -George Coșbuc

Măicuţă dragă, cartea mea
Găsească-mi-te-n pace!
Pe-aici e vânt şi vreme grea,
Şi-Anton al Anei zace
De patru luni, şi-i slab şi tras,
Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,
Că numai oasele-au rămas
Şi sufletul dintr-însul.


Apoi, să ştii c-a fost război
Şi moarte-aici, nu şagă:
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă.
Şi-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simţii că vine
Şi n-avu loc, cât larg era,
Decât în piept la mine.

Mi-e bine-acum, şi-aşa socot
Că nu va trece luna
Şi-oi fi scăpat de-aici detot.
Dar vezi te rog de una:
Să nu mai faci cum ai făcut
S-aduni la tine satul,
De veselă că ţi-ai văzut
Acasă iar băiatul!

Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi!
Hristos să-i miluiască!
Tu mergi la popa-n sat să-l rogi
O slujbă să-mi citească.
Puteri de nu vei fi având
De plată, vorba-i lasă,
Că-i voi lucra o zi, oricând,
La-ntorsul meu acasă.

Pe Nuţu vi-l lăsasem mic,
Cu creştetul cât masa -
O fi acum ştrengar voinic
Şi vă răstoarnă casa?
Făcutu-i-aţi şi lui la fel
Căciulă, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veţi fi vândut-o?

Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă,
Cea veche nu ştiu este-ori nu-i
Şi-o fi acum şi roasă
De când rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o date-ar sfântul,
Cum cade iarba-n faţa mea
Şi-mi bate-n plete vântul!

Ea lupte-se cum biet o ştii,
C-aşa ne dete soartea,
Că şi noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul şi cu moartea;
Dar l-a ajuns şi pe harap
Blestemele şi plânsul,
Că noi i ne-am ţinut de cap
Şi-ntrarăm după dânsul.

Şi i-am făcut, măicuţă, vânt!
L-am scos detot din ţară,
Măcar stătea pe sub pământ
Şi nu ieşea pe-afară.
Şi-am prins şi pe-mpăratul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Că-l împuşcase-ntr-un picior
Şi-aşa i-a fost sfârşitul.

Păi, ne ţinea pesemne proşti,
Să-şi joace hopa-tropa,
Că nu puteam să batem oşti!
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot -
El cum şi-a dat juncanii?
Acum i-aş cumpăra, să pot,
Dar nu mai am, azi, banii.

Mă doare-n piept, dar nu să ţip,
Şi-aşa mi-e dor de-acasă,
Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip
Că vodă nu mă lasă.
Dar uite, nu e nu ştiu cât
O lună chinuită,
Şi-o să te strâng de după gât,
Măicuţa mea iubită...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,
Iubească-ţi-l pământul!
Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,
Şi-mi ţin acum cuvântul.
Să te mângâie Dumnezeu,
C-aşa e la bătaie -
Şi-am scris această carte eu,
Căprarul Nicolae.

Din părul tău-Lucian Blaga

Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un val prin care nu putem străbate cu privirea,
păienjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.

Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate
visez
că valul ce preface-n mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău --
şi strig,
şi strig,
şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui.

Limba românească-Gheorghe Sion

Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Şi pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.

Românaşul o iubeşte
Ca sufletul său,
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu.


Fraţi, ce-n dulcea Românie
Naşteţi şi muriţi
Şi-n lumina ei cea vie
Dulce vieţuiţi!

De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiţi ca să roşească
Ţărna ce călcăm?

Limba, ţara, vorbe sfinte
La strămoşi erau;
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

Balada milionului-Ionel Fernic

„Milion cu şase nule şi c-un băţ în fruntea lor!

 Numai cât gândesc la tine, fără voie mă-nfior,

 Cugetând umplut de scârbă şi scuipând ca un
birjar

 Câte hârci neputincioase nu te au în buzunar

(…)
 Câţi poeţi cu plete negre nu suspină, milion ,

Cerşind dragostea iubitei, cu chitara, sub balcon .

 Milion, stăpân al lumii şi rival cu Dumnezeu,

 Te urăsc cu-nverşunare, fiindcă… nu te am şi eu!“.

Pe lângă plopii fără soţ… de Mihai Eminescu

                      Pe lângă plopii fără soţ

                        Adesea am trecut;

                        Mă cunoşteau vecinii toţi –

                        Tu nu m-ai cunoscut.



                        La geamul tău ce strălucea

                        Privii atât de des;

                        O lume toată-nţelegea –

                        Tu nu m-ai înţeles.



                        De câte ori am aşteptat

                        O şoaptă de răspuns!

                        O zi din viaţă să-mi fi dat,

                        O zi mi-era de-ajuns;



                        O oră să fi fost amici,

                        Să ne iubim cu dor,

                        S-ascult de glasul gurii mici

                        O oră, şi să mor.



                        Dându-mi din ochiul tău senin

                        O rază dinadins,

                        În calea timpilor ce vin

                        O stea s-ar fi aprins;



                        Ai fi trăit în veci de veci

                        Şi rânduri de vieţi,

                        Cu ale tale braţe reci

                        Înmărmureai măreţ,



                        Un chip de-a pururi adorat

                        Cum nu mai au perechi

                        Acele zâne ce străbat

                        Din timpurile vechi.



                        Căci te iubeam cu ochi păgâni

                        Şi plini de suferinţi,

                        Ce mi-i lăsară din bătrâni

                        Părinţii din părinţi.



                        Azi nici măcar îmi pare rău

                        Că trec cu mult mai rar,

                        Că cu tristeţe capul tău

                        Se-ntoarce în zadar,



                        Căci azi le semeni tuturor

                        La umblet şi la port,

                        Şi te privesc nepăsător

                        C-un rece ochi de mort.



                        Tu trebuia să te cuprinzi

                        De acel farmec sfânt,

                        Şi noaptea candelă s-aprinzi

                        Iubirii pe pământ.

Alt chip-Barbu Paris Mumuleanu

Vremea-nalţă şi râdică,
Vremea face, vremea strică,
Vremea suie şi coboară,
Vremea surpă şi doboară,
Vremea schimbă şi preface,
Şi războaiele şi pace,
Vremea toate răzvrăteşte,
Schimbă şi schimonoseşte,
Vremea pe vericine-nvaţă,
Vremea dascăl şi povaţă,
Vremea din linişte bună,
Face vânturi şi furtună,
Vremea iar după furtună,
Face şi linişte bună,
Vremea bucură,-ntristează,
Suie-n tron şi destronează,
Vremea-nalţă, vremea creşte,
Vremea iarăşi micşoreşte,
Toate sunt de vreme-aduse,
Toate la vreme supuse

Vox in deserto-Alexandru Philippide

Noi, existăm, nu vieţuim. Dar oare
Nu este cel mai preţios secret,
În omeneasca lume-ntâmplătoare,
Să ne-nvăţăm să vieţuim încet?
Secretul totuşi îl tăgăduim,
Febrili din leagăn pân'la ţintirim.
Maşina s-o lăsăm să se grăbească,
Aceasta-i doar menirea ei firească.
Dar omul? Cu cât graba e mai mare
Cu-atâta viaţă s-a scurtat mai tare.
Păcat că toate-acestea îşi află un răspuns,
Dacă cumva îşi află, abia când am ajuns
La poarta de la care privim în urmă cum
Trecutul ca un peisaj de scrum
Se-mprăştie cu ultima suflare,
Când piere totul, ritm, contur, culoare,
Când omul, fără ţel şi fără drum,
Tot singur moare.
Să-l mai împungă oare şi-un ultim, crud regret
Că n-a ştiut să vieţuiască-ncet?

Spre chipul tău-Grigore Vieru

Departe nu alerg ca râul,
Căci cine uită se destramă.

Cu roua spicului sub pleoape
Mă-ntorc spre ce mi-e sfânt şi-aproape:

Spre chipul tău de aur, mamă,
Şi-mi curge sufletul ca grâul.

Iancu Jianul -Baladă populară culeasă de Gh.Dem Theodorescu

                        Foicică trei gutui,
                        Trei gutui, trei alămâi,
                        Iancule, de unde vii?
                        - Ia, d-aci, de peste Jii!
                        - Iancule, ce-ai târguit?
                        - Dat-am aur și argint
                        Pe vro cinci oca de plumb,
                        Să duc la băieți în crâng;
                        Că băieții, făr-de minte,
                        Risipesc la gloanțe multe,
                        Nu le stă nimeni-nainte
                        Și nu știu trage la ținte:
                        Că băieții, cam zglobii,
                        Trag la naiba, prin pustii,
                        Nu ca mine, -n cărnuri vii!
                        Până vorba nu-mi sfârșea,
                        Iacătă-mi și potera,
                        Bat-o Maica Precista!
                        Iar ceaușul poterii,
                        Slujitorul domniei,
                        De-l vedea,
                        Îi tot zicea:
                        - Iancule,
                        Jiianule,
                        Ado-ncoace povara,
                        C-o să-ți vie greu cu ea
                        Și dă-te de voia ta,
                        Să ne scapi de vro belea!
                        - Ba de voie nu m-oi da,
                        Nici povara nu mi-ți lua,
                        Că mi-am dat bănuți pe ea!
                        - Iancule, român turcit,
                        Ce te porți așa gătit,
                        Numa-n aur și argint
                        Din creștet până-n pământ?
                        - De mă port așa gătit,
                        Dumnezeu m-a dăruit!
                        - Iancule, român turcit,
                        Lasă-te de haiducit,
                        Lasă-ți nebuniile,
                        Lasă-ți haiduciile,
                        Să-ți dau boieriile!
                        - Ba eu, zău, de m-oi lăsa:
                        Tu cu boieria ta,
                        Eu cu haiducia mea;
                        Că ce câștigi tu-ntr-o vară,
                        Eu câștig numa-ntr-o seară
                        Și beau cu mândra-ntr-o toamnă!
                        M-a făcut maica voinic,
                        Să n-am frică de nimic;
                        M-a făcut maica fecior,
                        Să dau taichii ajutor:
                        Să mă țiu pe la strimtori,
                        Pe la munți, în trecători,
                        În drum, pe la negustori,
                        Când se-ntorc din Râureni
                        Cu punga cu gălbiori
                        Și cu murgii sprinteori!
                        Și cum sta
                        Și cum vorbea,
                        Bine vorba nu-mi sfârșea,
                        Pinteni murgului că da,
                        Trei pistoale slobozea,
                        Nevăzut că se făcea
                        Și gonea, măre, gonea,
                        Pân-la Olt că-mi ajungea,
                        Dincolo de Slatina;
                        Până-n malul Oltului,
                        La capătul podului.
                        - Foicică de lipan,
                        Măi podar,
                        Măi cârciumar,
                        Trage podul,
                        Să trec Oltul!
                        - L-oi trage
                        De mi-i da ortul!
                        - Măi podar,
                        Măi cârciumar,
                        Ai auzit d-un Jiian,
                        D-un puișor de oltean
                        Și d-un hoț de căpitan
                        Ce căznește pe podari,
                        Bea vin de la cârciumari,
                        Ia mieii de la ciobani
                        Și pâinea de la brutari,
                        Bea, mănâncă, nu dă bani?
                        Că d-oi sta să tot plătesc,
                        Geaba că mai haiducesc!
                        Măi podar,
                        Măi cârciumar,
                        Trage podul,
                        Să trec Oltul,
                        C-aicea te calcă focul
                        Și te prăpădesc cu totul.
                        Trage podul mai d-a drept,
                        Că-ți trimet un plumb în piept,
                        Trage podul mai la vale,
                        Că-ți trimet un plumb în șale!
                        Dar decât para la pod,
                        Mai bine cu murgu-not,
                        Că mi-e murgul nescăldat,
                        Astăzi l-am încălicat,
                        rec prin Olt ca pe uscat;
                        Că mi-e murgul scurt în gât,
                        Scurt în gât și lung în trup,
                        Trec prin Olt de nu mă ud!
                        Foicică trei granate,
                        Trecu Oltul d-aia parte,
                        Ciocoi l-întreabă de carte,
                        El i-arată pușca-n spate
                        Și din ochi dacă-l privește,
                        Pleacă și mi-l spovedește:
                        - Floricică usturoi,
                        Usturoi în patru foi,
                        Bată-te crucea, ciocoi,
                        De te-oi prinde-n sat la noi,
                        Să-ți dau măciuci, să te-moi!
                        Unde văz ciocoi pe drum,
                        Și mi-l văz mai albăstrând,
                        Mă fac broască pe pământ,
                        Numai cât un pui de cuc
                        Și iau pușca să-l împușc,
                        Să-l lovesc unde mi-l doare,
                        La netezul părului,
                        Unde-i păs ciocoiului,
                        Unde-i greu voinicului,
                        În calea sufletului.
                        Frunzuliță lemn uscat,
                        Aoleo, ciocoi bălțat,
                        Sunt trei ani de când te cat,
                        Sunt trei ani ș-o săptămână,
                        Pân'te-oi dobândi la mână,
                        Să-ți iau pielea de pe cap,
                        Să-mi fac toc la măzărac,
                        Și pielea de pe picioare,
                        Să-mi fac tocuri la pistoale!

Ecouri-Veronica Porumbacu

Aş vrea să sparg obloanele
să năvălească înăuntru lumini nemaivăzute.
Să mă urc în carul mare, şi să-l mân, fără cai,
Pe cărări neştiute.
Să îmbrăţisez toţi copiii de pe pământ.
Să citesc toate cărţile ce-au fost scrise şi sunt.
Să leapăd toată frunza ce-am tăiat-o câinilor
în ultimii ani
Să zgâriu tot mucegaiul şi cotul să-l simt între golani.
Să sparg temperaturile constante cu aburi de sute de grade.
Să sparg cu pietre inerţia din oamenii cumsecade.
Să usuc cu arşiţă nouă câte lacrimi au curs pân-acum
şi să dau la o parte pereţii care ne-ar sta în drum.

Balada chibritului -George Topârceanu

Locuiam într-o odaie
La al patrulea etaj,
Strada Universităţii,
Casă mare cu grilaj.

Casa asta, din păcate,
C-un proprietar bigot,
N-avea electricitate…
Dar încolo avea tot:

Scări, balcoane, coridoare
Şi, ca-n orice case mari,
Cu apartamente multe -
Fel de fel de locatari.

Într-un rând, venind acasă,
Noaptea, de la cinema,
La parter, pe întuneric,
Aud paşi în urma mea.

Şi-o uşoară siluetă
Îmi vorbi abia şoptit:
“-Dacă nu sunt indiscretă,
Domnule, n-ai un chibrit ?”

O fi tânără? Frumoasă?
Doamnă măritată, sau…?
Fără multe marafeturi,
Scot chibritul şi i-l dau.

Urc apoi o scară-n fugă
Dar când trec prin coridor,
Drept în faţa mea o uşă
Se deschide-ncetişor.

Şi prin crăpătura uşii
Scoate capul blond, sburlit,
O duduie somnoroasă:
“-Domnule, n-ai un chibrit?”

Pe-asta o cunosc eu bine:
E frumoasă ca un paj,
O servesc la repezeală
Şi mai urc înc-un etaj.

Când, prin razele de luna
Ce treceau printr-o perdea,
Ce să vezi? O doamnă brună
Îmbrăcată-n pijama.

Este Ea! Chiar Ea! -
Femeia după care mă topesc
De vreo zece zile-ncoace
Şi nimica nu-ndrăznesc!

N-aveam încă cunoştinţă:
"Scuză-mă dacă-mi permit,
Soţul meu e dus de-acasă,
N-ai matale un chibrit?"

Un chibrit? Ce fericire,
Mai aveam vreo două-acum,
I-aş fi dat chiar patru dacă
Nu făceam risipă-n drum.

Altă scară, cea din urmă,
Pe culoar aud un zvon,
Ce-i? Un drac de fată-n casa,
Numa-n bluză şi jupon.

Ma opreşte cu sfială:
“-De nu sunteţi prea grăbit,
Mă iertaţi de indrazneală,
V-aş ruga…-Ce? -Un chibrit…”

Trebuia să-i dau că altfel
Asta-mi scoate vreun ponos,
Scotocesc prin buzunare,
De necaz le-ntorc pe dos:

"Am gasit o gămălie,
Doar atât, îmi pare rău,
Nu ştiu dacă s-o aprinde.
S-a aprins? Norocul tău!"

Când, în fine, ajuns-odată
În odaia mea: tablou!
O amică (are cheie)
M-aştepta ca pe-un erou:

"De trei ceasuri stau în beznă,
Zice, eşti nesuferit,
Sunt grozav de enervată,
Scoate fuga un chibrit."

Iar chibrit? Simţi-i că-mi sare
Ţandăra, curat pârjol:
"Ce-s eu fabrică de fosfor?
Sunt regie? Monopol?

De când am intrat în casă
Tot chibrit, chibrit, chibrit,
Dracu` să vă ia pe toate,
Nu mai am, le-am isprăvit!

Tu ai iubit-Geo Bogza

Tu ai iubit,
și depărtările au cântat în tine asemeni unor harfe,
toate cântecele pământului și ale mărilor,
cântece pentru călătoriile fără sfârșit, pentru călătoriile fără urmă
pentru toți cei ce se desprind de țărmuri și se duc departe...

Sonet 5-George Țărnea

Dac-am uitat, iubito, cum te cheamă
Şi cum se face ziuă-n ochi tăi,
Ascunde-ţi visul plin de vânătăi,
Şi nu-mi lua uitările în seamă.
Prea mult colind pe-ntortocheate căi
Şi prea puţin e loc să-mi fie teamă,
Că dacă morţii eu i-aş spune" Ia-mă!"
Tu i-ai zvânta şi umbra în bătăi.
Dar nu încerc aceasta nici în glumă
Ci doar mă-ntorc la tine şi te rog...
Primeşte-mă, şi iartă-mă şi du-mă
Din partea rătăciţilor zălog
La carnea ta de soare şi de humă,
Pe înstelatul cerului polog.

Jocul de-a stelele-Aurel Rău

Tot ce-am săvîrșit noi și tot ce-am crezut,
Să însemne tîlcul faptelor noastre: Jocul de-a stelele!
E jocul de-a stelele să urci pe-o corabie nouă
La numai douăzeci de ani și să pornești pe mări,
În loc să crești clădiri sau să înlături paloarea frunților,
E jocul de-a stelele ca în loc să fugărești cai,
Ori să arunci cu pietri din zori pînă-n seară pe marginea unui râu,
Să modulezi cuvintele țării ca olarii lutul.

I-auzi pe unii: „Tînărul acesta va izbuti,
Căci toate le ia cu chibzuință, fără osteneală”.
Sau dimpotrivă: „Sîngele-i totul, sîngele aprins”.
„După cum spune steaua sa”.„Cel năvalnic învinge”.
„Temerarul”. „Spiritul practic”.„Cel care premergînd
A adormit cu fruntea încinsă pe pietrele drumurilor”.

Și jocul e-n toi. Văluresc neamuri după neamuri,
Lasă corăbii țărmurile. Revarsă stepele
Mulțimi în orașe. Sînt puse stavili sfielii
Și antene-n soare. Căci fiecare în felul său
Își aprinde steaua înainte de căderea nopții.

Iar de-asupra-n slavă ard miliardele de astre.
Albe și galbene, foarte albastre, roșii ...
Unele au nume de profeți, altele de martiri,
Timpul cu umbra lui grea nu le mai atinge.

Sînt multe astrele-n slavă. Și mult văzduh
Pentru astre ce vin. Lucrează în sufletele noastre toate
Ca luna în fluxuri. Sînt astre, de om aprinse
Și astre mai vechi, de când lumea. Spre care pornești?
Iată întrebarea!

Și candid pe sus privesc
Stelele veșnice. 

Cântec vechi-Tristan Tzara

Lângă mare am făcut cântarea asta
Ascultaţi să i-o spuneţi dacă o s-o întâlniţi
E înaltă, are ochi buni şi liniştiţi
Şi e blondă cum e iarba ce-a simţit fiorul coasei

O, te-ai dus, te-ai dus iubito într-o iarnă după masă
Şi mi-e inima o floare ofilită
O hârtie – poezie veche şi demult mototolită
Şi-aruncată în cutie sau sub masă

Tu ai vrut Marie să-ţi legi o frânghie de gât
Fiindcă mama ta te-a iubit
În haine de Duminică dânsul a venit
Şi ţi-a şters de pe florile obrazului plânsul.

– Luna e roşie Marie, noaptea cum să fie – cenuşie
Vino cu mine la moşie
O să-ţi plângi întâi durerea toată, nesupărată
Într-o odae veche şi întunecoasă, într-o odae liniştită şi curată.

Unde să te poţi desbrăca în pielea goală
Ca să dai suferinţei desmierdări
Poate o să vrei cărţi cu poezie pentru uitări
Sau păpuşă cu leagăn şi îngrijiri de boală.

O să ne plimbăm în sanie pe câmpia înzăpezită
Şi o să mă joc cu inima ta de pisică
Primăvara o să invităm prieteni la moşie
Şi o să petrecem în bucurie. 

Vulpoiul predicător-Grigore Alexandrescu

Un vulpoi coprins de boală,
La putere foarte prost,
Însă învățat în școală,
Logica știind de rost,
Făcu plan ca să vorbească
Și să predice-n pustii;
Se silea să dovedească,
C-un stil dulce, vorbe mii,
Că cu o simplicitate
Și cu traiul cel cinstit,
Cu năravuri lăudate,
E oricine fericit;
C-astă lume desfrînată
Totdauna ne-amăgește,
Fără a ne da vrodată
Cîte ne făgăduiește.
Dar la buna-i predicare
Nimini nu da ascultare.
Cîțiva șoarici, cerbi de munte
Veneau rar să o asculte;
Însă ei în depărtare,
Neavînd nicidecum stare
Fără cinste sau favor,
Nu putea da-ncredințare,
Slavă astui orator.
Așa el schimbă vorbirea,
Defăimă năpăstuirea,
Pe urși, tigri, lei, pardoși,
Arătînd a lor turbare
Și a sîngelui vărsare,
Și că sînt nesățioși.
Atunci cerbi, ciutele toate
Ascultau întru mirare,
Și în lacrimi cufundate
Plecau de la adunare.
Vulpea-și făcu mare nume;
Un leu foarte cu credință,
Domn p-acea parte de lume,
Să o vază-avu dorință:
Deci și ea cu bucurie
La palat grăbi să vie,
Unde ajungînd vorbește;
Tonul ei înmărmurește
P-ai pădurilor tirani:
Cu putere ea descrie
Slaba nevinovăție,
Pradă acestor dușmani,
Cufundată în durere,
Cerînd la-nalta putere
Asupră-le ajutor.
Curtezanii în mirare
Ascultau cu supărare,
Căci așa vrea prințul lor,
Care plin de bucurie
La palat pofti să vie
Vulpea în acel minut.
„Ce-ai vorbit, îi zise,-mi place,
Căci prin tine mi se face
Adevărul cunoscut;
Însă pentru osteneală,
Spune fără de sfială,
Ce vrei? slujbă, rang sau bani?“
Oratorul zise-ndată:
„Prințule, în loc de plată,
Aș pofti cîțiva curcani.“

Dumitru Matcovschi - Rabdă, inimă

Există, mai există lucruri sfinte.
Respiri cu ele, condamnat, uitat.
Culegi, alegi cuvinte din cuvinte...
Şi anii, clipe, trec, se duc, păcat.

Să fugi ai vrea, de lume şi de sine,
în simţământ să te ascunzi, în simţământ.
Îmi pare rău că nu am două inimi,
cu amândouă să trăiesc, să plâng, să cânt.

De pâine inima cea dreaptă, nu de piatră.
Şi omului cu ea îi este dat
să fie om, să ţină foc în vatră,
să treacă-n lumea celor drepţi nevinovat.

Cum să trăieşti? Şi unde, unde, unde ?
Pe malul Nistrului războiul e în toi...
La judecata de apoi toţi vom răspunde!
Nu minte nimeni judecata de apoi.

Imensă lumea, are margini şi nu are.
Şi fiare-n lume, tare multe fiare sunt.
Cine aşteaptă, de la cine îndurare?
Mor oamenii – tineri, bătrâni, cărunţi.

Ca zăpada foaia albă de pe masă.
Scrii şi scrii, vin zile, nopţi pustii.
Nesăbuinţa- arta cea simandicoasă.
Şi poeţii-alchimiştii mor de vii.

Bietul om! Nimicnicit de tăvăluge,
îşi poartă crucea şi aievea, şi în vis,
şi anii trec şi ne petrec, viaţa se duce.
Iar dănţuim pe margini de abis.

Sărăntoace versurile mele.
Sărăntoc şi eu cu ele, ieri şi azi.
Şi mi-i ciudă, şi mi-i negru, şi mi-i jele,
şi pe tot ce-i artă moartă am necaz.

Rabdă inimă! Că alta n-ai ce face.
Este unul peste noi, mai sus de noi.
Crede-n el, numai în el, ca toţi săracii,
şi aşteaptă veacul de apoi.

Oda lll -Antioh Dimitrievici Cantemir

Nu credeți pre bărbatul cu fața zâmbitoare,
Care pre cer vă jură al său prieteșug,
Fugiți de-a lui cuvinte căci sunt otrăvitoare,
Și vă menesc un jug.
Când inima năuntru i s-ar putea străbate,
Atunce s-ar cunoaște ipocritismul său,
Deși s-arată-n față având simțiri curate,
Dar sufletu-i e rău.
El nu se cârmuiește decât de a sa voie,
Cu orice-ndatorire nu-i intri în favor.
Nu așteptați la dânsul vrun sprijin la nevoie,
Sau vreun ajutor.
De va vedea la altul un lucru ca să-i placă
Înfierbântat de pizmă e-n stare a crăpa,
În vecinic neastâmpăr nu știe cum să facă,
Să-l poată căpăta.
Când poate rău să facă prilejul el pândește,
Și fără de pricină săracul asuprind,
În grea ticăloșie pre oameni îmbrâncește,
Spre a-i vedea pierind.
Cucernici bătrânețe, nici cinstea cuvioasă,
Nici sexul acela gingaș pre el nu mărginesc,
De-a limbii lui viclene iuțeală veninoasă,
Cu toții pătimesc.
Acela numai care norocul îl păzește
De n-are cunoștința-i nu e ținut de rău;
Dumnezeiescul nume acel om nu hulește
Căci n-are Dumnezeu.
Cerescule părinte! Tu cârmuiești zidire
Acea alcătuită cu însăși mâna ta;
De a ipocriziei vicleană plăsmuire
Grăbește-a ne scăpa!
Repede dintre nouri săgeata acea iute
Ce este hotărâtă pentru nelegiuiți,
Și scapă omenirea de fiare neplăcute
De răii ipocriți!

Aici-Dimitrie Stelaru

Mi-am închis inima şi nu mai ştiu
Unde să merg. Spre munţii cerului ori în pământ?
Aici suntem noi oamenii blestemaţi.
Acolo cine e?
Dacă mă caut nu mă mai găsesc
Dacă strig, vânturile mă pierd în ele.
Am fost înainte, ce eram?
Nici gândurile nu mai ştiu,
Nici stelele ori noaptea ochilor.
Cineva cunoaşte viaţa întreagă,
Cineva pe care nu-l ştim-
Câteodată merge prin sânge
Prin inimă,
Ca un străfulger şi cântecul împresoară timpul.
Numai durerea rămâne
Dezvelind morţii şi florile,
Aruncând peste dragoste cercuri
Neîntîlnite şi rupte.

Mi-am închis inima,
Sunt întruna izbit de nisipul deşerturilor
Şi oamenii mă numesc beţiv
Etern însetat de nimic şi veşnicie,
Însetat de scheletul morţilor mei
De la începutul lumii şi până la sfârşitul ei,
De arborii înalţi şi miresmele
Pe care înainte le-am risipit;
Mereu liber pe pământ şi în el,
Mereu înflorit în oameni şi în rodii
Sănătos, bogat şi zeu.

Mi-am închis inima dar aştept
Cheia uitată în tine să mă strige.

Aveţi grijă-Ileana Mălăncioiu

Pământul ţării mele nu este numai ceva din afară
Pământul ţării mele este şi-n creierul meu
Acolo rodeşte bine şi-n anii cînd îl uită
Şi-n anii cînd îl bate Dumnezeu

Acolo seamănă cu materia mea cenuşie
Intens populată de îngeri şi păsări sfinte
Acolo nimeni nu se bate cu el în piept
Şi nimeni nu-l minte

Acolo spicele se coc la vreme
Acolo nu rămîne porumbul necules
Acolo este loc şi pentru culegători
De acolo din când în când ies

Gânduri curate ca fluturii albi
Să fie mai frumos şi afară
Acolo rămâne din când în când
Un gol nesfârşit şi-o durere amară

E ceva care începe să mă neliniştească
Mi-e frică pentru mine, se petrec mari schimbări
Aveţi grijă de creierul meu înfierbântat de durere
Aveţi grijă de pământul roditor al acestei ţări.

Fir nevăzut-Traian T.Coşovei

Va mai fi vreodată aşa –
o lume dezbrăcată de cuvinte ca o tobă de tinichea
bătută de-o gură printre girafe, urşi, rinoceri?

Va fi ca-ntr-un mâine cu rânjet de ieri?
Ca-ntr-un ciorchine de viaţă strivit între
orele mici ale serii;
vremea când lacrima nu mai plânge, când râsul
îndeasă biberoane de fier în gura durerii?
Când pe asfaltul boţit
caligrafia însângerată a păsării
desena un târziu prea curând...
O, mamă, viaţa mea va trece învăţând limbi străine cântând?

Va mai fi vreodată aşa?
Cuvintele întrebau singure orchestra cu muzici de mucava.
Va fi un parfum ca o întortochere de nume ilustre, -
o, mamă, viaţa mea va purta drapeluri, pumnale ori fuste?
Va respira miros de asfalt, de petrol, de furnale –
Va supravieţui unor simple urale?
Alb-negru, alb-mut, alb-sonor
voi fi mai puţin singur ca o oglindă de ascensor?

Prin porţi de hotel, de garaj, de vestiare
voi trece ca o urmă de ruj pe pahare?
În fanfara de fălci, în orchestra obeză
canibal al silabei,
halcă de porc sub mâini subţiri de maseuză
cu care timpul, ah, timpul te toarce într-un fir transparent,
într-o înserare dulce spre o noapte amară –
într-o amintire – miros pentru o nară de câine –
fir nevăzut
legănând un păianjen de ieri
spre musca zilei de mâine.

Singura iubire-Adrian Păunescu

Va trebui să recunosc, în fine,
Cu-n fel de ultimă sinceritate,
Că te-am iubit, iubita mea, pe tine,
Mai mult decât pe celelalte toate.

Că TU mi-ai fost mereu şi rea şi bună,
Obsesia în orice insomnie,
Şi cât ţi-am dăruit cu totul ţie
N-avură celelalte împreună.

De-acum nici înapoi, nici înainte
Nu mai există oamenii şi timpul.
Tu-mi eşti acum iubirea pur şi simplu,
Şi singura ce mi-o aduc aminte.

Îngenunchiat le cer acum iertare
De tot ce află din aceste rânduri,
Şi ţie-ţi cer să nu te mai îngânduri,
Să poţi să duci povara asta mare.

Nici nu mai ai acum de ce te teme,
Sunt spuse toate cele spuneri,
Şi tu acum începi să porţi pe umeri
Broboada împletită de blesteme.

Şi totuşi simt că asta nu ajunge,
Nu satură şi nici nu te cultivă
Iubirile rămase în arhivă.
Tu simţi că existăm când curge sânge....

Constanţa Buzea - Triptic

I
Norocul tău în resemnare,
Că nu te naşti de două ori.
Paloarea umbrei migratoare
Spuneai că vine de la mori.
Odihna ta, în versul strâns
Ca moartea ocrotind pe crişti
În ochii  părăsiţi de plâns
Şi de părerea că exişti.

II
Se va-ntâmpla tărziu un foc
Pe care apele-l vor stinge-n
Neliniştea aestui loc,
Şi vom pluti printre funingeni,
Şi nici atunci nu ne vom pierde,
Străini cum ne-am născut, şi orbi,
Vom sta închişi în iarna verde
Cu nervii asurziţi de corbi.

III
Printre răniţi suferitori
Vânaţi de vrednicii lor sorţi,
Te uiţi la clipe ca la nori
Şi ca la duhul celor morţi.
În cerul lacrimei răsfrânt
Crezi ca soldatul fără za.
Dacă te plângi că eşti pământ,
Ţie pământ ţi se va da.