Unde să merg. Spre munţii cerului ori în pământ?
Aici suntem noi oamenii blestemaţi.
Acolo cine e?
Dacă mă caut nu mă mai găsesc
Dacă strig, vânturile mă pierd în ele.
Am fost înainte, ce eram?
Nici gândurile nu mai ştiu,
Nici stelele ori noaptea ochilor.
Cineva cunoaşte viaţa întreagă,
Cineva pe care nu-l ştim-
Câteodată merge prin sânge
Prin inimă,
Ca un străfulger şi cântecul împresoară timpul.
Numai durerea rămâne
Dezvelind morţii şi florile,
Aruncând peste dragoste cercuri
Neîntîlnite şi rupte.
Mi-am închis inima,
Sunt întruna izbit de nisipul deşerturilor
Şi oamenii mă numesc beţiv
Etern însetat de nimic şi veşnicie,
Însetat de scheletul morţilor mei
De la începutul lumii şi până la sfârşitul ei,
De arborii înalţi şi miresmele
Pe care înainte le-am risipit;
Mereu liber pe pământ şi în el,
Mereu înflorit în oameni şi în rodii
Sănătos, bogat şi zeu.
Mi-am închis inima dar aştept
Cheia uitată în tine să mă strige.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu