joi, 11 octombrie 2012
Toporul şi pădurea -Grigore Alexandrescu
Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace
Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.
Şi caii lui Ahil, care proorocea,
Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc
Şi care îmi zicea
Că şi el o ştia
De la strămoşii lui,
Care strămoşi ai lui ziceau şi ei c-o ştiu
De la un alt strămoş, ce nu mai este viu
Şi pe-ai cărui strămoşi, zău, nu pot să vi-i spui.
Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
Trebuie să ştiţi, însă, şi pot să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate: vremea desăvârşaşte
Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
Aşa ţăranul nostru numai cu fieru-n mână
Începu să sluţească pădurea cea bătrână.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
"Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,
Începură să zică, toporul e aproape!
În fundul unei sobe ţăranu-o să ne-ngroape!"
- "E vreunul de-ai noştri cu ei să le ajute?"
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Şi care era singur ceva mai la o parte.
"Nu." - "Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;
Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
Decât să ostenească."
Stejaru-avu dreptate:
După multă silinţă, cercări îndelungate,
Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire,
Ţăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.
Istoria aceasta, de-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fiece ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc străinii, ci ni le face toate
Un pământean de-ai nostri, o rudă sau un frate.
miercuri, 10 octombrie 2012
Dans-Nicolae Labiş
Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...
Sîngeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gîndurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.
Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Cită deznădejde paşii noştri mînă !
Ca un vînt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vînt ce-nvîrte uşa din ţîţînă...
Mîine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mîine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...
Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Cînd mi-am plîns iubirea destrămată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vîntului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.
Pe cînd eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi
în nisip, scrîşnită, laşă remuşcare...
duminică, 7 octombrie 2012
Alean şi amintiri ce torc-Lucian Blaga
Alean şi amintiri ce torc,
mă-nduplecă să mă întorc
spre locul unde umbre, sori,
miros tîrziu prepară-n flori.
E fiu al toamnei sufletul.
Aci cîndva mi l-am lăsat.
Aci el a rămas privind,
în tine cum te-ai depărtat.
Stă ţintuit. Mai este viu?
Te-a aşteptat, te-a aşteptat.
Obişnuinţei s-a-nclinat
să-nveţe jalea, nemişcat.
Aici cîndva mi-ai arătat
în moartea lui de chihlimbar
un fluture încremenit,
un zbor răpus într-un cristal.
. |
sâmbătă, 6 octombrie 2012
Copii eram noi amândoi-Mihai Eminescu
Copii eram noi amândoi,
Frate-meu şi cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam şi înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne.
Şi el citea pe Robinson,
Mi-l povestea şi mie;
Eu zideam Turnul-Vavilon
Din cărţi de joc şi mai spuneam
Şi eu câte-o prostie.
Adesea la scăldat mergeam
În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Şi l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.
Din lut acolo am zidit,
Din stuful des şi mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împreşurată.
Şi frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaşte nempăcat,
Să-i chem în bătălie -
Să vedem cine-i mai tare.
Şi împăratul broaştelor,
C-un oacacà de fală,
Primi - poruncì ostirilor
Ca balta s-o răscoale.
Şi am pornit război.
Vai! multe broaşte noi am prins
- Îmi pare chiar pe rege -
Şi-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace.
Şi drumul broaştelor le-am dat.
Săltau cu bucurie,
Îbalt-adânc s-au cufundat
Ca să nu mai revie.
Noi am pornit spre casă.
Atunci răsplata am cerut
Pentru a mele fapte -
Şi frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazănoapte
Peste popoare-ndiane.
Motanul alb cel vistier,
Mânzac cel chior ministru -
Când de la el eu leafa-mi cer,
El miaună sinistru.
Cordial i-am strâns eu l***.
Şi împăratul milostiv
Mi-a dat şi de soţie,
Pe fiica lui cu râs lasciv
Şi ţapănă, nurlie,
Pe Tlantaqu-caputli.
Am mulţămit cu umil semn,
- Drept mantie-o prostire -
M-am dus l-amanta mea de lemn,
În sfânta mânăstire,
Într-un cotlonde sobă.
Şi ah! şi dragă-mi mai era!
Vorbeam blând cu dânsa,
Dară ea nu-mi răspundea
Şi de ciudă eu atunci
Am aruncat-o-n foc.
Şi pe şură ne primblam
Peste stuf şi paie
Şi pe munţi ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărsileam alături.
Şi pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băţ.
Steag de bătălie.
Cântam: Trararah!
Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus!
Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În străinătate -
Poate-s deschişi şi-n groapă!
Dar ades într-al meu vis
Ochii mari albaştri
Luminează - un surâs
Din doi vineţi aştri
Sufletu-mi trezeşte.
Eu? Mai este inima-mi
Din copilărie?
................................
Ah! îmi îmblă ades prin gând
O cântare veche.
Parcă-mi ţiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume şi ïar lume!
miercuri, 3 octombrie 2012
Elegie în gamă majoră-Ştefan Augustin Doinaş
Să nu-ţi faci chip cioplit din mine
şi nici să nu te-nchini sub fum înalt.
Frumuseţea mea de bronz păgân rămâne
un idol pentru cerul celălalt.
Săruturile îndelung schimbate
să-ţi înflorească azi altundeva,
cu alte cântece-n vecinătate,
cu alte tâlcuri în tăcerea ta.
Plăcerile ca luntrile vopsite
şi-au şters de ape botul lor rotund,
iar clipa amintirii fericite
e doar o scoica de sidef pe prund.
Să nu-ţi faci chip cioplit din amintire
şi nici la jaruri vechi sa nu adăşti.
Consolatoare, o vopsea subţire
aplică gândurilor alte măşti.
Desprinde luntrea de la ţărm şi du-te.
Precum se pierd în ceruri meteori,
se stinge-n golful dragostei pierdute
amarul sfânt, gustat de-atâtea ori.
Lăsându-mă uitat, tu mă ucide
cu fiecare vâslă, ca pe furi.
O trestie de suferinţi lichide
să cânte-n deltă spumegând, la guri.
Dar sus, lângă izvoare vechi, sub stele,
cum nu dai jertfă unor zei străini,
să nu jertfeşti nimic absenţei mele
şi nici frumuseţii ei să nu te-nchini.
Ci pierde-mă în casă, printre lucruri:
să putrezească bronzul vânzător.
Iar tu, neauzindu-l, să te bucuri
că-n pragul altei lumi chiar zeii mor.
luni, 1 octombrie 2012
Poem-Stefan Augustin Doinas
La început a fost cuvântul IUBIRE.
Respiraţia ta ajungea până la mine
stranie, ca o adiere de vânt, iar vântul
stăruia în juru-ne ca o respiraţie tainică.
Nu-mi amintesc din timpul acela decât
locurile umbrite pe unde treceam
şi cerul înalt. Celelalte toate, dacă mai vin,
le întalnesc întâmplător, ca pe tine.
Întotdeauna acelaşi ceas bătea ora;
parcă toate lucrurile din lume ar fi avut
o singură moarte în aceeaşi inimă.
zadarnic dau ceaţa uşoară-ntr-o parte
arborii s-apleacă deasupra cu crengile lor
şi rămânem singuri în întuneric
ca o profundă revarsare de ape.
La început a fost ţărmul meu, ţărmul tău,
iar între noi IUBIREA, ca un somn mort.
Prima dată, soarele, în timp ce trecea
de la unul
la altul,
căzu, pasăre de aur ucisă, în valuri.
Pe urmă, fără ştirea noastră, fiinţe hrăpăreţe
coborâră de pe ţărmuri, umblară pe ape.
Aceasta dură câteva mii de ani. Apoi, într-un târziu,
animale marine veniră să muşte din ţărmuri.
Acum liniile noastre mâncate se aseamănă
cu profilul continentelor; iar sufletele,
cu floarea nestatornică din spuma mării,
se sfarmă în vânturi, se usucă pe stânci.
La început între noi a fost un singur cuvânt.
Acum sute de cuvinte moarte se însufleţesc,
când respiraţia ta ajunge până la mine,
stranie, ca o adiere de vânt ...
Pîinea noastră cea de toate zilele-Şt.O.Iosif
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Mi-e foame, şi să ştii că am să mor !
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne iese plugul în ogor.
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
De-amar de vreme tot m-ai amînat…
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne vom ieşi la semănat…
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
N-ţi este teamă, oare, c-oi muri?
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că grîul pînă mîni va răsări…
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Vezi, inima mea bate tot mai rar…
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că grîul nostru este la morar.
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Ah, tare mi-e teamă c-o să mor…
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne scoatem pînea din cuptor…
Dar cînd crescu mirosul pînii coapte,
Odorul mamii, galben ca un spic,
Îşi închinase fruntea peste noapte,
Şi de-atunci n-a mai cerut nimic.
Mi-e foame, şi să ştii că am să mor !
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne iese plugul în ogor.
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
De-amar de vreme tot m-ai amînat…
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne vom ieşi la semănat…
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
N-ţi este teamă, oare, c-oi muri?
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că grîul pînă mîni va răsări…
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Vezi, inima mea bate tot mai rar…
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că grîul nostru este la morar.
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Ah, tare mi-e teamă c-o să mor…
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne scoatem pînea din cuptor…
Dar cînd crescu mirosul pînii coapte,
Odorul mamii, galben ca un spic,
Îşi închinase fruntea peste noapte,
Şi de-atunci n-a mai cerut nimic.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)






