Dans-Nicolae Labiş

Toamna îmi îneacă sufletul în fum... 

Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare. 

Dansul trist al toamnei îl dansăm acum, 

Tragică beţie, moale legănare...

Sîngeră vioara neagră-ntre oglinzi. 

Gîndurile-s moarte. Vrerile-s supuse. 

Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi 

Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.

Cită deznădejde paşii noştri mînă ! 

Ca un vînt ce smulge frunza din păduri, 

Ca un vînt ce-nvîrte uşa din ţîţînă...

Mîine dimineaţă o să fim străini, 

Vei privi tăcută mîine dimineaţă 

Cum prin descărnate tufe, în grădini, 

Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,

Cînd mi-am plîns iubirea destrămată-n toamnă,

Şi-ai să-asculţi cum cornul vîntului mereu 

Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe cînd eu voi trece sub castani roşcaţi, 

Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare, 

Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi  

în nisip, scrîşnită, laşă remuşcare...