Mănânci...crăpi!?(sursa internet)

Nimic nu mişcă în ţara asta fără acest guru al halelii, acest ayatolah al ciorbei de urzică, nenea ăsta cu nume imposibil, Mencinicopschi. Vreţi să ştiţi cum să vă hrăniţi? Întrebaţi-l pe M. El şi numai el deţine secretul. Mai încearcă unii să se bage-n treabă, nelipsiţii cercetători britanici şi americani, care găsesc mereu chestii revoluţionare. Ba că e bună cafeaua, ba că nu e, ba că să bem bere, ba că mai bine zeamă de alge. Nişte amatori. Noi îl avem pe Mencinicopschi! Ei, să vedem.

Carne? Nu, că orbeşti. Lactate? Nu, că te tîmpeşti. Dulciuri? Nu, că te loveşte damblaua. Mezeluri? Ce, eşti nebun? Hm, dar nici plantele nu-s în regulă, că sînt modificate genetic. Şi mai au şi nitriţi. Peştele are mercur, păsările au gripă, vaca e cam nebună, iar porcul e prea porc. Ouă? Nu, că-s găinile melancolice. A, şi apa de la robinet e cam naşpa, că-i contaminată. Hrana ideală ar fi, apud Mencinicopschi, friptura de vînat, merele pădureţe şi apa de izvor. Că aşa mîncau strămoşii noştri. Treaba e că şi vînatul a prins gustul hranei din conservă. Adică, din containerele de gunoi, v-aţi prins. Mere pădureţe nu prea găsim, rămîne doar apa de izvor. În nici un caz îmbuteliată, plasticul e cancerigen!

Mor să ştiu ce mănîncă nea Mencinicopschi. Eu cred că are în spatele casei o mică fermă, cu găini fericite şi legume îngrăşate cu căcat natur. Sau, bagă-n el salamuri şi fastfooduri, şi rîde cu gura plină de cei care-l ascultă.Mai dau pe net, că-s nelămurit rău. Mîncaţi bio, ne îndeamnă alţii. Şi folosiţi doar vase de lemn şi de lut. Să nu vă pună naiba să băgaţi mîncarea în oale de metal sau de sticlă, că ăia sînteţi. Prăjeală? Ferească sfîntu. Fierbere? Stricaţi vitaminele. Sare? Zahăr? Forget it.

Atunci ce? Notaţi: seminţe de susan, sucuri de aloe vera, muguri de plop, fiertură de ovăz, ciuperci shittake (nu mă întrebaţi), lapte de soia, unt de migdale, germeni de fasole, suc de pătrunjel. Aha! Dar o slană afumată de Tîrgu Secuiesc, cu telemea de Sibiu, pită de Hălchiu, ceapă de Făgăraş, şi-un păhăruţ de vinars de la Brad, am voie? Nu? La naiba! Nu cred că mai apuc suta.

Învaţă de la toate-Traducere de Traian Dorz după Rudyard Kipling

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!

Câtă benzină ...?

Te-ai gândit câtă benzină ţi-ar trebui ca să poţi înconjura planeta cu propriul automobil? Ei bine, în rezervorul unui avion Boeing poate încăpea suficient combustibil încât să poţi face acest lucru, de patru ori.

Amen- Leonard Cohen

http://www.youtube.com/watch?v=MsYd08wQGiI

Tudor Arghezi-Oseminte pierdute

Iubirea noastră a murit aici.

Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atît amar de ani e de atunci !

Glicină tu, tu florile-ți arunci.

A mai venit de-atuncea să v-asculte,

Voi plopi adînci, cu voci și șoapte multe ?

Voi ați rămas întors tot spre apus,

Voi creșteți toți de-a pururea în sus.

N-o mai zăriți, din vîrfuri, nicăieri ?

Știți voi ce vorbă este vorbă ,,ieri'' ?

La poartă, umbr-aceluiaș stejar.

Mă rog, intrînd, de domnul grădinar.

Fîntîna curge, ca și-atunci, mereu,

Tu curgi, fîntînă, pe trecutul meu.

Și toate sînt precum le-am cunoscut

Rămase-așa, ca dintru început.

I-am spus că vreau să caut un mormînt,

Pe care l-am săpat, demult, cîntînd.

Și mi-a răspuns că nu e în grădina lui.

E-adevărat. Nu este mormîntul nimănui.

Sunt un păcătos, Părinte!-Ion Pribeagu

La părintele Vintilă 

Vine-Arvinte, cam sfios 

Şi îi spune: - Fie-ţi milă 

De un suflet păcătos

Chiar în Săptămâna Mare 

Când tot omul e smerit 

Şi posteşte cu ardoare 

Uite, am păcătuit!

- Ai furat? întreabă popa 

- Nu Prea Sfinte! Fără vrere 

M-am dat diavolului, hopa 

C-o grădină de muiere!

- Vai de mine, vai de mine... 

Greu păcat ai săvârşit... 

Însă dacă-mi spui cu cine, 

Poate fi-vei mântuit.

- Nu pot! a răspuns Arvinte, 

Să-mi fac chinul şi mai greu, 

Nu pot să divulg, Părinte, 

Că mă bate Dumnezeu!

... Era-naltă şi frumoasă, 

Părul blond şi ochii de jar, 

Gura dulce, voluptoasă, 

Dinţii de mărgăritar...

- Nu cumva ai fost cu Tanţi 

Din Smârdan, de peste drum? 

- Nu pot s-o divulg, că Domnul 

Mă trăzneşte chiar acum!

Şi-avea flori la cingătoare 

Trup de crin îmbobocit, 

Mijlocul de fată mare, 

Numai bună de iubit...

- Poate-ai fost cu Miţa Creaţa, 

Cea uşoară ca un fulg 

Din Buzeşti? - Cere-mi şi viaţa 

Însă nu pot s-o divulg!...

Durdulie, -mbujorată, 

Numai cântec, numai joc, 

Când te-a strâns în braţe-o dată, 

Ai simţit în vine foc!

- Măi Arvinte-ai fost cu Leana 

Care şade pe Neptun? 

- Sfinte, geaba-mi zgândări rana, 

Fiindcă tot nu pot să spun...

O cocoană tăinuită, 

Fruct în dragoste scăldat, 

Toată plină de ispite, 

Toată plină de păcat...

- Bine, du-te, meditează 

Şi vii mâine mai dispus, 

Domnul să te aibă-n pază! 

- Sărut dreapta! Şi s-a dus.

Ajungând în colţ, ca vântul 

S-a-ntâlnit cu Calistrat, 

Care l-a-ntrebat: - Prea Sfântul 

De păcat te-a dezlegat?

- Încă nu! răspunse-Arvinte 

Foarte vesel şi vioi, 

Dar aflai de la Părinte 

Încă trei adrese noi!

Despre munca

Managerii unei edituri incearca sa afle cum de nimeni nu a observat ca unul din angajati a stat la birou, mort, timp de 5 zile, inainte sa-l intrebe cineva daca se simte bine.
George Turkelbaum, 51 de ani, angajat de 30 de ani la societatea respectiva, a suferit un atac de cord in biroul pe care il impartea cu alti 23 de angajati (e vorba despre acele "cubicule" tipic americane,
spatii largi de lucru impartite in birouri cu ajutorul unor pereti din gipscarton sau sticla).
Desi a murit luni, nimeni nu a observat asta pana sambata dimineata, cand ingrijitorul l-a intrebat de ce lucreaza si in weekend.
Seful lui Turkelbaum,Elliot Wachiaski, a declarat pentru The New York Times:
"George era intotdeauna primul la birou primul dimineata si ultimul care pleca seara, asa ca nimanui nu i-a parut neobisnuit ca sta in aceeasi pozitie si ca nu vorbeste. Era mereu absorbit de munca sa si interiorizat."
Un examen medico-legal a relevat ca murise deja de cinci zile la data gasirii lui. George citea manuscrisul unei lucrari medicale cand si-a gasit sfarsitul.
Poate n-ar fi rau sa le mai dati colegilor de birou cate un ghiont din cand in cand !

Morala povestirii: Nu va omorati muncind ! Oricum nu baga nimeni de seama!
 

Cu stima,      

Sir Winston Churchill...

La scurtă vreme după ce îşi lăsase mustaţă, Sir Winston Churchill a fost invitat la un dineu.

- Domnule, i s-a adresat o doamnă care stătea lânga el, ţin să te anunţ că nu-mi pasă cât de negru sub unghie nici de politica şi nici de mustaţa dumitale.

- Fiţi fără nici o grijă, doamnă, i-a răspuns Churchill, n-aveţi nici o şansă să ajungeţi vreodată în contact nici cu una, nici cu alta!

Filozofie?!

Intr-o zi, ducele Jacques-Henri de Duras, vazandu-l pe filozoful Descartes cum se delecta cu niste specialitati culinare, ii zise in batjocura:

-  Cum, si filozofii mananca lucruri atat de bune?

- De ce nu? - ii raspunse Rene Descartes -iti inchipui poate ca natura a creat lucruri delicioase numai pentru prosti?

Qlarivia -apa saraca in deuteriu(sursa internet)

Apa săracă în deuteriu este creaţia "gulerelor albe" de la Institutul Naţional de Cercetare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice, din Râmnicu Vâlcea  

Apa săracă în deuteriu a fost inventată de români şi premiată în străinătate. Un doctor din Timişoara o foloseşte pe bolnavii de cancer, pentru a le dubla durata de viaţă. NASA a studiat-o ca să o ia pe Marte. O jumătate de litru costă 15 lei şi nu e medicament. Se cumpără mai mult online

Gianina M. din Lugoj ar fi trebuit să fie demult pe lumea cealaltă. La 17 ani are un cancer mai vechi. Au trecut deja trei ani, boala ei e perfect stabilă şi fata trăieşte ca tot omul sănătos. S-a făcut bine bând în fiecare zi "apa vie", produsă la Râmnicu - Vâlcea de gulerele albe ale Institutului Naţional de Cercetare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice. Apă sărăcită în deuteriu, au numit-o cercetătorii; lumea i-a zis direct "apă miraculoasă".

"De trei ani, Gianina bea numai apă din aceasta, cam un litru jumătate pe zi şi nu mai foloseşte deloc citostatice. Mama îi prepară şi supa cu apa respectivă. Nu a făcut metastază, deci practic e ca şi vindecată", ne-a spus doctorul Nicola Trăilă, şeful Clinicii de chirurgie oncologică din Spitalul Municipal Timişoara. Numai cu apa a prelungit vieţile a câteva zeci de canceroşi. "La cazurile avansate nu a vindecat boala, ci a dublat durata de viaţă. Cele mai bune rezultate au fost la cazurile incipiente, la copii şi la tineri. Iar la chimioterapie taie greaţa, bolnavul nu mai varsă şi e mai puternic. Atenţie, nu este un medicament, ci doar completează medicamentaţia", ne-a mai explicat doctorul Trăilă. Şi el bea zilnic apă, dimineaţa, în ceai. Ca să aibă efect, trebuie să bei fără pauze.

Japonez îndrăgostit de apa miraculoasă: a luat 20 de tone

Există, însă, un japonez care se şi îmbăiază în "apă vie" cumpărată din România. Avea un cancer esofagian şi doctorii îi mai dăduseră câteva luni. Profesor universitar fiind, ştia de apă. A luat avionul din Tokyo, s-a dus la Râmnicu - Vâlcea, s-a întors acasă cu promisiunea că i se pun rapid 20 de tone pe vapor. Au trecut opt ani, omul se simte ca şi cum n-ar fi fost bolnav niciodată. "A ajuns cel mai înfocat fan al apei. Zice că se îmbăiază în ea fiindcă e bună pentru epidermă, ba chiar îşi face şi sake din ea", râde profesorul Ioan Ştefănescu, directorul institutului. Şi el bea de vreo 15 ani, la cafea.

"Aproape toată lumea din secţie consumă şi de aia sunt toţi foarte zglobii şi cu poftă de viaţă", zice. S-au făcut cercetări pe şoareci şi pe găini; rezultatul a fost că cei adăpaţi cu apă vie au trăit mai mult şi au fost mai sănătoşi. Deuteriul este un izotop al hidrogenului considerat responsabil pentru îmbătrânire şi nu numai. Cu cât ai mai puţin deuteriu în sânge, cu atât e mai bine, zic cercetătorii.

Doctorul dermatolog Ioan Nedelcu a folosit apa pe pacienţii săi. A şi creat o gamă de creme pentru întreţinere pe bază de apă echilibrată în deuteriu. "Încetineşte îmbătrânirea cutanată, e spectaculoasă. Şi pentru acnee e grozavă, şi pentru psoriazis. Mi-a luat patru ani să realizez această gamă, iar acum conţine 19 produse diferite pe bază de apă. Produsele sunt unice, dar nu foarte cunoscute. Pentru a populariza linia este nevoie de multe sute de mii de euro, dar nu am aceşti bani", spune doctorul Nedelcu. Mai demult au ajuns la institut şi nişte cercetători de la NASA, dornici să ia apa pe Marte, pentru "un transport de fiinţe vii". Au studiat, s-au minunat, dar urmarea nimeni n-o ştie. Asta s-a întâmplat după ce invenţia fusese copleşită de premii şi medalii, la Saloanele de la Bruxelles, Geneva, Londra şi Budapesta.

Ungurii cumpără jumate din producţie, japonezii - 15%

Cum s-a "născut" apa? S-a întâmplat prin anii '80 şi a avut doi "tătici"; unul este chiar directorul institutului de astăzi. Atunci ei studiau apa grea. La apa vie au ajuns fără să vrea, că intra în tehnologia de producere a apei grele. Abia după patru ani au obţinut... un litru de apă săracă în deuteriu. "Primul nostru şoc: nu avea nici un element de toxicitate, nici o urmă de nenatural. Prin '86 am obţinut şi brevetul, iar bolnavii au început să curgă la uşa institutului", zice profesorul Ştefănescu.

Afacerea a început odată cu un anunţ - un ungur cumpăra sute de tone de apă. "Noi ne chinuiam cu un litru... ce să facă, ăla, domne, cu sute de tone? Ne-a cumpărat o tonă, a doua şi am început să ne dezvoltăm. Noi, până la el, nu ştiam că e atât de bună pentru sănătate. Prin 2000 exportam până la 150 de tone pe an (adică 150.000 de litri). El o cumpăra de la noi ca apă distilată, îmbuteliată sub un nume ales de el, şi o vindea bolnavilor ca apă potabilă, terapeutică". Pe sticlă nu scria unde e făcută. Când ungurul n-a mai putut plăti, directorul şi-a luat alt partener. Inginerul Cristian Mladin s-a angajat să cumpere şi să plătească regulat. Directorul i-a făcut şi un transfer de brevet, legal, iar acum partenerul său este cel care o produce în institut şi o vinde mai departe sub numele de Qlarivia. O jumate de litru costă 15 lei şi conţine de cinci ori mai puţin deuteriu decât apa obişnuită.

Cel mai mult o cumpără tot ungurii (40%-50%) şi japonezii (10-15%). Restul se duce la românii bolnavi şi la câţiva pacienţi din SUA, Germania şi Turcia. Însă un american a cumpărat 180 litri fără a fi bolnav, numai pentru întreţinere. "Ne aflăm exact unde trebuie. Procentul vânzărilor în ţară e în creştere, mergem cu paşi mărunţi, pentru a testa piaţa. Exportăm maximum 150 de tone pe an fiindcă e încă afacere la scală mică", zice inginerul Mladin. E scumpă fiindcă se face puţină apă, iar 60% din preţul de cost e energie pură. "Una e să distribui cu furgoneta, alta cu camionul. E mai mult un hobby, deocamdată trăiesc din alte afaceri", zice stăpânul afacerii.

Dacă respiri pe instalaţia de îmbuteliere, o speli opt ore

La institut, apa se produce continuu, zi şi noapte, într-un turn înalt de 30 de metri care "munceşte" 8000 de ore pe an, cu cinci angajaţi. E ca un imens cazan: se pompează apă normală de Bistriţa, urcă pe conducte până în vârf, este distilată, curăţată de deuteriu şi revine jos, în jet anemic, pe un furtunaş. Se pune în nişte containere din plastic alb, se ozonifică, se decontaminează, apoi merge în altă parte, la instalaţia de îmbuteliere. Asta e ca-n filmele SF, a costat 70.000 de euro - e un soi de vitrină perfect curată, cu comandă computerizată şi plină de tot soiul de ţevi, furtune şi orificii.
Vreo patru oameni îmbrăcaţi în alb, cu măşti, mişună concentraţi pe lângă ea.

Dacă respiră vreunul pe instalaţie, dacă strănută sau dacă lasă o amprentă pe anumite piese, trebuie spălată toată instalaţia! Iar spălarea durează opt ore. În alt birou se face analiză izotopică a apei, cu nişte aparate de o "tehnologie incredibilă"; nişte fire ultrasubţiri, de abia le vezi cu ochiul liber. Prin ele circulă tot felul de substanţe. Numai instalaţia asta a mai costat un milion de euro. Scump, dar merită. Căci "părinţii" apei vii sunt siguri că invenţia lor va salva multe vieţi, de aici încolo.

Musulmanul si taximetristul

Un musulman fanatic se urca intr-un taxi.

Foarte politicos ii spune soferului sa inchida radioul pentru ca este importiva religiei lui sa asculte muzica.

- Cum asa zice soferul, dar voi aveti muzica!

- Da, zice musulmanul, dar pe vremea Profetului, nu era muzica vestica.

Asta este muzica necredinciosilor...

Soferul politicos asculta si inchide radioul, dupa care trage masina pe  dreapta,se da jos , deschide usa pasagerului si ii spune:

- Atunci da-te jos si asteapta o camila ca pe vremea Profetului tau nu erau nici taxiuri...

Ceva ca rugăciunea-Marin Sorescu

Nu știu ce am,

Că nu dorm când dorm

Nu știu ce am,

Că nu sunt treaz,

Când stau de veghe.

Nu știu ce am,

Că nu ajung nicăieri,

Când merg.

Nu știu ce am,

Că stând pe loc

Sunt, hăt, departe.

Doamne, din ce fel de humă

M-ai luat în palmele tale calde

Și cu ce fel de salivă

Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?

De nu știu ce am

Că exist,

Nu știu ce am

Că nu mai am nimic,

Decât pe tine.

Toamna-Tudor Arghezi

Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd...
Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut --
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Îmi pare veche luna -- şi steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

Pieirea dacilor-George Coşbuc

"Prea se-ntinde veselia
Tot cu praznic şi desfrâu!
Veţi tăia cu toţii via,
Şi veţi duce toţi la râu
Vinu-n sticle ori în vase
Să-l vărsaţi pe apă tot:
Cel ascuns de voi prin case
Cu putere am să-l scot.
Aşa vreau. Aşa veţi face
Ca-i tai capul cui nu-i place!"

Fost-a jale-n tot regatul
Şi la munte, şi la şes;
Plânse-oraşul, vai, şi satul,
Cârciumarii mai ales.
Şi vărsat-au lacrimi dese
Popii şi poeţii lor,
Cele două tagme-alese
Cari la orişice popor
Sunt apostoli ai mulţimii,
Deci la vin de-a pururi primii.

La cetatea Buridava
Ei făcut-un miting.
Nu ştiu care-a fost isprava,
Căci de-acestea nu m-ating.
Ştiu că cinci senatul dete,
Camera pe alţii cinci
Delegaţi, cu mândre plete,
Bernevici având şi-opinci,
Să supuie majestăţii
Plânsul ţării şi-al dreptăţii.

Unul singur avea cizme
(Primul dac ce le-a purtat)
Şi vorbea cu galicisme,
Că-n Paris trei ani a stat
De-a învăţat geologie,
Şi-avea "Talkowa" pe piept,
Îl chema sarab* Ilie,
De spun cronicele drept,
Iar în mână-avea cravaşă
Semn distins, ca bulibaşă.

Zise el: - "De vrei, ne-aruncă
Peste-un milion de scări,
Dar cinstita ta poruncă
Prea ne scoate din răbdări!
Când nu-i strop de vin în ţară
Ce să bem noi? Petroleu?" -
Regele cu vorba rară:
- "Oh, Sarailie-al meu!
Tu cunoşti pe Leon papa,
Vorba lui mereu e: Apa!"

- "Rege mare! Mai cu-ncetul!
Apa-i lucrul cel mai bun,
După cum Pindar poetul,
Popa Kneip şi mulţi o spun,
Însă dacii, ca păgânii,
Nu beau apă, nici să-i pici.
Zic şi ei, cum zic românii
Cei ce-urmându-ne pe-aici
De strămoşi ne-or recunoaşte:
Apa-n burtă face broaşte!

La o mie două sute
După Crist! Iar noi suntem
Morţi detot, când ni-e ulciorul
Gol o zi, ca la golani,
Cum deci îi vom duce dorul
Treisprezece sute de-ani!
Pân-atunci ne ia tătarul,
Tot cu gând că-i gol paharul."

Ascultând aceste spuse,
Regele-a zâmbit perfid.
Dete-un semn şi-un serv aduse
Zece cupe c-un lichid.
- "M-am gândit fără-ncetare;
Ceva trebuie să beţi -
Iat-aici zece păhare.
Iar dincoace-aveţi pesmeţi
Spuneţi, principi, de vă place,
Şi cum vreţi, aşa voi face!"

Sar fruntaşii daci cu ura!
Să ia toţi paharul plin,
Căci aveau ca focul gura
De când nu băură vin.
Însă care cum înghite
Dă să scuipe mai curând
Şi cu feţe-ngălbenite
Se privesc pe rând, pe rând.
- "Rege, asta-i vrăjmăşie!
Ce ne dai să bem leşie?

Auzim că mult li-e dragă
Celor scoborâţi din Crum -
Un lichior ce-i zice bragă
Şi şi-o-mpart de cinci pe drum.
Da! Întâi când am văzut-o,
Am crezut că sunt lături,
Dar pe Zevs, mă jur, pe Pluto:
Taina ăstei băuturi
N-o-nţeleg - s-asculţi de mine -
Decât cei cu gusturi fine!"

- "O, fruntaşi cu mândre coame!
Asta-i bragă! şi se bea
Şi de sete şi de foame."
- "Mama dracilor s-o ia!
Acest soi de băutură
Nu-i de noi! Ne vâră-n draci.
Să le-o torni cu sila-n gură
N-au s-o-nghită bieţii daci.
Parcă-i terciul cu lămâie
De-oblojeli pe la călcâie!"

- "O veţi bea! răspunse tare
Şi-n mânie Deceneu,
Dacă nu-mi daţi ascultare
Şi-agitaţi poporul meu,
Am s-o-mpun, Sarailie,
Astăzi prin decret regal,
Toţi s-o bea! A, terci să fie,
Însă terci naţional!
Haidí să bem, uitând trecutul
Beţi, să-i facem începutul".

Pe fereşti săriră prinţii
Care şi-ncotro văzu!
Unu-n goană-şi rupse dinţii,
Altul într-un puţ căzu.
Cel cu cizme, dând din coate,
Se izbea de boi şi vaci,
Tropăind cele ciuboate,
Că-l băgase braga-n draci!
Şi-au rămas cei prinţi de-ocară
Apăsând popor şi ţară.

N-au fost însă lucruri bune
Ce-acest rege-a făptuit,
Căci istoria ne spune
Cum că dacii au pierit:
Ori de dor de băutură,
Ori de caznă-n ciuda lor, -
Deci luaţi învăţătură,
Regilor, în viitor:
Dac-aveau ce soarbe dacii,
Poate şi-azi trăiau, săracii!

Intrebare

Intrebare catre Guvernul Romaniei:
- Cum se pune corect accentul, profesoooor sau profeeeesor?
Raspuns din partea Guvernului:
- Pe profesor nu se pune accentul deloc.

Do you speak English?

Do you speak English?
- Ce ziceti?
- Do you speak English?
- Ce ziceti?
- Va intrebam daca vorbiti englezeste.
- A, desigur! La perfectie!

Creanga inimii-Eusebiu Camilar

Când alte universuri mă cheamă sau le chem,

De-o nostalgie cruntă adânc oftez şi gem,

Căci ştiu atât de bine că din acelaşi lut

Şi trupul meu şi Calea Lactee s-au făcut,

Că din aceeaşi piatră cândva am scăpărat

Luceafărul de ziuă şi ochiul meu curat,

Şi nici măcar o clipă eu nu mă mir că pot

Să ţin pe creanga asta şi universul tot...

Îl port pe creaga asta întinsă uşurel,

Cum port lumina lumii în piatra de inel,

Şi pare universul imens şi uimitor,

Adeseori ca bucla iubitei de uşor,

Şi-l simt pân' la durere şi imn, adese, când

Cumplit mi se apasă pe creanga lăcrămând.

Eu ţi-am iubit ochii tăi-Benone Sinulescu

Toporul şi pădurea -Grigore Alexandrescu

Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace
Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.

Şi caii lui Ahil, care proorocea,
Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc
Şi care îmi zicea
Că şi el o ştia
De la strămoşii lui,
Care strămoşi ai lui ziceau şi ei c-o ştiu
De la un alt strămoş, ce nu mai este viu
Şi pe-ai cărui strămoşi, zău, nu pot să vi-i spui.

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.
Trebuie să ştiţi, însă, şi pot să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.

Astfel se încep toate: vremea desăvârşaşte
Orice inventă omul şi orice duhul naşte.
Aşa ţăranul nostru numai cu fieru-n mână
Începu să sluţească pădurea cea bătrână.

Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
"Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,
Începură să zică, toporul e aproape!
În fundul unei sobe ţăranu-o să ne-ngroape!"

- "E vreunul de-ai noştri cu ei să le ajute?"
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Şi care era singur ceva mai la o parte.
"Nu." - "Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;
Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,
Decât să ostenească."

Stejaru-avu dreptate:
După multă silinţă, cercări îndelungate,
Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire,
Ţăranul se întoarse fără de izbutire.

Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.
Istoria aceasta, de-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fiece ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc străinii, ci ni le face toate
Un pământean de-ai nostri, o rudă sau un frate.

Dans-Nicolae Labiş

Toamna îmi îneacă sufletul în fum... 

Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare. 

Dansul trist al toamnei îl dansăm acum, 

Tragică beţie, moale legănare...

Sîngeră vioara neagră-ntre oglinzi. 

Gîndurile-s moarte. Vrerile-s supuse. 

Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi 

Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.

Cită deznădejde paşii noştri mînă ! 

Ca un vînt ce smulge frunza din păduri, 

Ca un vînt ce-nvîrte uşa din ţîţînă...

Mîine dimineaţă o să fim străini, 

Vei privi tăcută mîine dimineaţă 

Cum prin descărnate tufe, în grădini, 

Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,

Cînd mi-am plîns iubirea destrămată-n toamnă,

Şi-ai să-asculţi cum cornul vîntului mereu 

Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe cînd eu voi trece sub castani roşcaţi, 

Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare, 

Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi  

în nisip, scrîşnită, laşă remuşcare...

Alean şi amintiri ce torc-Lucian Blaga

Alean şi amintiri ce torc,
mă-nduplecă să mă întorc
spre locul unde umbre, sori,
miros tîrziu prepară-n flori.

E fiu al toamnei sufletul.
Aci cîndva mi l-am lăsat.
Aci el a rămas privind,
în tine cum te-ai depărtat.

Stă ţintuit. Mai este viu?
Te-a aşteptat, te-a aşteptat.
Obişnuinţei s-a-nclinat
să-nveţe jalea, nemişcat.

Aici cîndva mi-ai arătat
în moartea lui de chihlimbar
un fluture încremenit,
un zbor răpus într-un cristal.

 .  |

Copii eram noi amândoi-Mihai Eminescu

Copii eram noi amândoi, 

Frate-meu şi cu mine. 

Din coji de nucă car cu boi

Făceam şi înhămam la el 

Culbeci bătrâni cu coarne. 

Şi el citea pe Robinson, 

Mi-l povestea şi mie;

Eu zideam Turnul-Vavilon

Din cărţi de joc şi mai spuneam

Şi eu câte-o prostie. 

Adesea la scăldat mergeam

În ochiul de pădure, 

La balta mare ajungeam 

Şi l-al ei mijloc înotam

La insula cea verde. 

Din lut acolo am zidit, 

Din stuful des şi mare, 

Cetate mândră la privit, 

Cu turnuri mari de tinichea, 

Cu zid împreşurată. 

Şi frate-meu ca împărat

Mi-a dat mie solie, 

Să merg la broaşte nempăcat, 

Să-i chem în bătălie -

Să vedem cine-i mai tare. 

Şi împăratul broaştelor, 

C-un oacacà de fală, 

Primi - poruncì ostirilor

Ca balta s-o răscoale. 

Şi am pornit război. 

Vai! multe broaşte noi am prins

- Îmi pare chiar pe rege -

Şi-n turnul negru le-am închis, 

Din insula cea verde. 

Spre sar-am făcut pace. 

Şi drumul broaştelor le-am dat. 

Săltau cu bucurie, 

Îbalt-adânc s-au cufundat

Ca să nu mai revie. 

Noi am pornit spre casă. 

Atunci răsplata am cerut

Pentru a mele fapte -

Şi frate-meu m-a desemnat

De rege-n miazănoapte

Peste popoare-ndiane. 

Motanul alb cel vistier, 

Mânzac cel chior ministru -

Când de la el eu leafa-mi cer, 

El miaună sinistru. 

Cordial i-am strâns eu l***. 

Şi împăratul milostiv

Mi-a dat şi de soţie, 

Pe fiica lui cu râs lasciv

Şi ţapănă, nurlie, 

Pe Tlantaqu-caputli. 

Am mulţămit cu umil semn, 

- Drept mantie-o prostire -

M-am dus l-amanta mea de lemn, 

În sfânta mânăstire, 

Într-un cotlonde sobă. 

Şi ah! şi dragă-mi mai era! 

Vorbeam blând cu dânsa, 

Dară ea nu-mi răspundea

Şi de ciudă eu atunci

Am aruncat-o-n foc. 

Şi pe şură ne primblam

Peste stuf şi paie

Şi pe munţi ne-nchipuiam. 

Cu fiece bătaie

Mărsileam alături. 

Şi pe cap mi se îmfla

Casca de hârtie. 

O batistă într-un băţ. 

Steag de bătălie. 

Cântam: Trararah! 

Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus! 

Mort e al meu frate. 

Nimeni ochii-i n-a închis

În străinătate -

Poate-s deschişi şi-n groapă! 

Dar ades într-al meu vis

Ochii mari albaştri

Luminează - un surâs

Din doi vineţi aştri

Sufletu-mi trezeşte. 

Eu? Mai este inima-mi

Din copilărie? 

................................ 

Ah! îmi îmblă ades prin gând

O cântare veche. 

Parcă-mi ţiuie-aiurind

Dulce în ureche:

Lume, lume şi ïar lume!

Elegie în gamă majoră-Ştefan Augustin Doinaş

Să nu-ţi faci chip cioplit din mine

şi nici să nu te-nchini sub fum înalt.

Frumuseţea mea de bronz păgân rămâne

un idol pentru cerul celălalt.

Săruturile îndelung schimbate

să-ţi înflorească azi altundeva,

cu alte cântece-n vecinătate,

cu alte tâlcuri în tăcerea ta.

Plăcerile ca luntrile vopsite

şi-au şters de ape botul lor rotund,

iar clipa amintirii fericite

e doar o scoica de sidef pe prund.

Să nu-ţi faci chip cioplit din amintire

şi nici la jaruri vechi sa nu adăşti.

Consolatoare, o vopsea subţire

aplică gândurilor alte măşti.

Desprinde luntrea de la ţărm şi du-te.

Precum se pierd în ceruri meteori,

se stinge-n golful dragostei pierdute

amarul sfânt, gustat de-atâtea ori.

Lăsându-mă uitat, tu mă ucide

cu fiecare vâslă, ca pe furi.

O trestie de suferinţi lichide

să cânte-n deltă spumegând, la guri.

Dar sus, lângă izvoare vechi, sub stele,

cum nu dai jertfă unor zei străini,

să nu jertfeşti nimic absenţei mele

şi nici frumuseţii ei să nu te-nchini.

Ci pierde-mă în casă, printre lucruri:

să putrezească bronzul vânzător.

Iar tu, neauzindu-l, să te bucuri

că-n pragul altei lumi chiar zeii mor.

Poem-Stefan Augustin Doinas

La început a fost cuvântul IUBIRE.

Respiraţia ta ajungea până la mine

stranie, ca o adiere de vânt, iar vântul 

stăruia în juru-ne ca o respiraţie tainică.

Nu-mi amintesc din timpul acela decât

locurile umbrite pe unde treceam

şi cerul înalt. Celelalte toate, dacă mai vin, 

le întalnesc întâmplător, ca pe tine.

Întotdeauna acelaşi ceas bătea ora;

parcă toate lucrurile din lume ar fi avut

o singură moarte în aceeaşi inimă.

zadarnic dau ceaţa uşoară-ntr-o parte

arborii s-apleacă deasupra cu crengile lor

şi rămânem singuri în întuneric 

ca o profundă revarsare de ape.

La început a fost ţărmul meu, ţărmul tău, 

iar între noi IUBIREA, ca un somn mort.

Prima dată, soarele, în timp ce trecea

de la unul

la altul, 

căzu, pasăre de aur ucisă, în valuri.

Pe urmă, fără ştirea noastră, fiinţe hrăpăreţe

coborâră de pe ţărmuri, umblară pe ape.

Aceasta dură câteva mii de ani. Apoi, într-un târziu, 

animale marine veniră să muşte din ţărmuri.

Acum liniile noastre mâncate se aseamănă

cu profilul continentelor; iar sufletele, 

cu floarea nestatornică din spuma mării, 

se sfarmă în vânturi, se usucă pe stânci.

La început între noi a fost un singur cuvânt.

Acum sute de cuvinte moarte se însufleţesc, 

când respiraţia ta ajunge până la mine, 

stranie, ca o adiere de vânt ...

Pîinea noastră cea de toate zilele-Şt.O.Iosif

— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Mi-e foame, şi să ştii că am să mor !
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne iese plugul în ogor.
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
De-amar de vreme tot m-ai amînat…
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne vom ieşi la semănat…
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
N-ţi este teamă, oare, c-oi muri?
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că grîul pînă mîni va răsări…
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Vezi, inima mea bate tot mai rar…
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că grîul nostru este la morar.
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Ah, tare mi-e teamă c-o să mor…
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne scoatem pînea din cuptor…
Dar cînd crescu mirosul pînii coapte,
Odorul mamii, galben ca un spic,
Îşi închinase fruntea peste noapte,
Şi de-atunci n-a mai cerut nimic.