marți, 1 decembrie 2015

Adrian Păunescu-Doamne, ocroteşte-i pe Români!

Noi în cel dintâi război
am ajuns prin moarte noi,
Doamne, ocroteşte-i pe Români,
am dat sânge şi sudoare
pentru România mare,
Doamne, ocroteşte-i pe Români!
Am dat viaţă şi soldaţi,
pentru-o patrie de fraţi,
am dat fapta, am dat zisa
de la Nistru pân-la Tisa.
Dar pe urmă-n patruzeci,
anul marii făr-delegi,
două fiare ne-au muşcat
Ultimatum şi Diktat.
Biata lume nu ştia
că-ntr-o zi la Moscova
au semnat un pact neghiob
Molotov şi Ribbentrop.
Iar fascismul mondial
ne-a luat parte din Ardeal,
şi lui Horthy i l-a dat,
fi-le-ar numele spurcat.
Stalin cu teroarea sa
ne-a luat Basarabia
şi cu Hitler în acord
Bucovina de la nord.
Cei mai răi tâlhari ne-au frânt,
ne-au luat ţară şi pământ,
nimenea n-a auzit
plânsul nostru răstignit.
Astfel am intrat şi noi
în al doilea război,
haideţi, dom-ne Mareşal
în Moldova şi-n Ardeal.
Noi de dor de noi luptam
pentru ţară, pentru neam,
pentru vechile hotare,
pentru România Mare.
Şi-am pierdut şi-am fost răpuşi
şi-am fost ocupaţi de ruşi,
aliaţii au tăcut,
Stalin a făcut ce-a vrut.
Şi-am murit de mii de ori
s-avem iarăşi Trei Culori,
şi-am plătit cât nu se poate
sfânta noastră libertate.
Ţara-i mică vremea grea,
ce-o mai fi om mai vedea,
Doamne, ocroteşte-i pe Români,
de uitat nu vom uita
ţara noastră cum e ea,
Doamne, ocroteşte-i pe Români!
Cât o fi român – român,
pruncul va primi la sân
adevăru-adevărat
despre tot ce s-a-ntâmplat.
Ţine minte fiul meu,
că există Dumnezeu,
uite cum a fost şi cum va fi,
şi un jurământ te leagă,
ţara noastră nu-i întreagă
însă asta doar până-ntr-o zi.
Când vei fi şi tu bărbat,
să te simţi mereu soldat,
Doamne, ocroteşte-i pe Români,
pentru vechile hotare,
pentru România Mare,
Doamne, ocroteşte-i pe Români!

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Fiară de lumină de Pablo Neruda



În nesfîrşirea mea nesigură, eu sînt
o fiară de lumină, încolţită
de frunzele şi de greşeala sa:
pădurea-i deasă; semenii mei trec
pe-aici, foind, se-ntorc sau rătăcesc;
eu mă retrag în vreme-aceasta însoţit
de garda mie azi de timp impusă:
tălăzuiri de mări şi aştrii nopţii.

E larg; puţin e, rar şi este totul.
De ochii mulţi văzuţi de ochii mei,
de-atîtea sărutări pe gura mea,
de-atîta fum ce mi-a-necat gîtlejul
din trenurile de odinioară:
atîtea gări bătrîne, fără milă,
şi colb din librării fără de număr,
eu omul, muritor, am obosit
de ochi, de sărutări, de fum, de drumuri,
de cărţi mai îndesate ca pămîntul.
Acum, în miez de codru rătăcit,
vuiet duşman aud şi mă-nspăimînt
nu de ceilalţi, ci chiar de mine însumi,
de convorbirea fără de sfîrşit,
de corul ce cînta mereu cu noi
şi tîlcurile sure ale vieţii.

Pentru c-odată, pentru că un glas,
doar o silabă, clipa de tăcere,
ori zvonul ne-ngropat al unui val
m-aşază faţă-n faţă cu-adevărul,
şi nu mai e nimic de tălmăcit,
nici de vorbit, căci asta era totul:
şi porţile pădurii s-au închis,
colindă soare deschizînd frunzişuri,
se-nalţă luna precum rodul alb,
şi omul împăcat acceptă soarta.

miercuri, 11 noiembrie 2015

Vis - Al. O. Teodoreanu

În urma ta... pe uliţi vechi... mă strecuram...
Plecau cocori... în zări de fum... se întomna...
Păşeam încet... păşeam sfios... în urma ta...
Când ai intrat... să mi te-arăţi... zâmbind la geam…

Treceau drumeţi... treceau grăbiţi... era târziu...
Iar prin ogrăzi... ţipau stejari... sub ferestrău...
Eu am rămas... înmărmurit... sub geamul tău...
S-a-ntunecat... şi s-a făcut... pustiu... pustiu...

Pe urmă lună... frunze moarte... surd tumult...
Şi chipul tău... în discul ei... s-a oglindit...
Mi-ai aruncat... un trandafir... îngălbenit...
Atât a fost... atâta tot... demult... demult...


Balada crucii de mesteacăn - Artur Enăşescu

Cruce albă de mesteacăn,
Răsărită printre creste,
Cine te cunoaşte-n lume,
Cruce fără de poveste?

Peste braţele-ţi întinse
Din poiana fără flori,
Uneori s-apleacă-n noapte
Cârdurile de corori.

Şi-n tăcerea nesfârşită
Sub arcadele de brad,
Nu s-aude decât plânsul
Cetinilor care cad.

Cruce albă de mesteacăn
Biciuită de furtuni,
Peste lemnu-ţi gol, doar luna
Pune albele-i cununi.

Ca de-o mână nevăzută
Slovele-ţi se şterg de ploaie;
Tot mai mult te bate vremea,
Vânturile te îndoaie…

Şi ca mâine fulgii iernii
Te vor prinde-n a lor salbă,
Şi vei dispărea din lume
Cruce de mesteacăn albă.

Sfântul îngropat sub tine
Cine-l va mai şti de-acum,
Cruce albă, rătăcită
Lângă margine de drum?

Braţele-ţi de vânturi smulse
Se vor pierde pe poteci,
Numai brazda de ţărână
Nu-l va părăsi pe veci.

luni, 9 noiembrie 2015

Revolta din noiembrie - Virgil Carianopol

Ce dacă fur?
Ce dacă sunt laş?
Ce dacă sparg soarele ca pe-un ou
Şi-i vărs gălbenuşul pe oraş?

Ce ştiu eu decât să plâng?
Ce dacă gura mea nebună
A muşcat carne din lună?

Anii mi i-am pierdut prin amintiri întunecoase,
Am jinduit toată viaţa după lucruri frumoase.
Am hoinărit cu sufletul încins în sfoară
Şi tinereţea mi-am măcinat-o ca o moară.
Din clasele pe care plângea igrasia
M-am înhăitat cu visul şi cu poezia.

Ce folos însă, că mi-am cântat tainele,
Eu căruia visul i-a furat hainele?
La ce mai sunt bun?
Ce speranţe, ce tristeţi am avut eu
Care am dat cu pietre în Dumnezeu?

Inima mea ca o văpaie
Luminează boii care fumează liniştea din paie.
Sângele meu ca o furtună
Clopoţeii stelelor îi sună.
Acum, nu mai plâng,
Gâtul trecutului nu-l mai strâng.

Arunc în urmă o gresie
Şi munţii îşi înalţă privirile;
Arunc în urmă un pieptene
Şi o pădure mă desparte de toate amintirile.



sâmbătă, 29 august 2015

Seara de-atunci-Ștefan Baciu

Când seara înecase aguzii din grădină
Şi fânul, verde barbă, murea în luminiş,
Ţi-am dat, ofrandă rară, în galbena lumină
Sufletul – ca pe-o undă de soare şi pietriş.
Pădurea clătinase atâtea vise; însă
Noi obosiţi şi totuşi iluminaţi de ochii
Ce îi simţeam aievea în faţa noastră plânsă,
Ne-nfioram de vânturi, abur uşor de rochii.
Eu am tăcut deodată. În dreapta, mă priveai
Şi sânii, albe pietre în seara răcoroasă
Ţipau cu inima. Ce frig e-acuma, hai
Să bem un ceai, mai bine, colo-n veranda joasă.
Sunt storuri verzi şi groase, ferestre largi, închise
Şi luna scoate limba în ceaşca străvezie.
Ne-ncercuiesc într-una inelele de vise,
În gândurile vaste umblam ca-ntr-o câmpie.
Crescut-a amintirea, acea mătase veche
Pe inima-garoafă ce moare-ntr-un pahar,
Iar zvonul serii duse îmi stoarce în ureche
Arpegii inegale şi aruncate-arar.
Tu treci ca o lumină. Eu vin şi cânt acuma,
Apoi îmi pipăi tâmpla şi fruntea, Ah, ce greu
E sângele în mine, pe toc îmi pică bruma,
Cuvintele de-atuncea mă caută mereu.



sâmbătă, 15 august 2015

Mater Dolorosa-Bogdan Petriceicu Hașdeu


Eşti Dumnezeu, Isuse, şi mântuieşti o lume
Prin moartea-ţi născătoare de noile idei;
Dar mamă e Măria... ce-i pasă unei mume
De lume şi nelume, când piere fiul ei?

Tu mori, Cel-făr'de moarte, căci alte cruci Te cheamă
În alte lumi d-a rândul pe buni a-i mângâia.
Eşti Dumnezeu, Isuse, Măria însă-i mamă:
Piroane, ea le simte; oţet, îl soarbe ea!

Ş-aleargă rătăcită, turnând Fecioara sfântă
Mărgăritari de lacrimi pe calea lui Isus;
Şi plânsul nu-i mai seacă, ci-ţi pare că s-avântă,
S-avântă-naripată spre sferele de sus.

Ţăranul povesteşte — a lui e poezia! —
Că din acele lacrimi albina s-a născut:
Amar i-e acul; mierea-i e dulce ca Măria;
Şi tot prin flori colindă cătând pe cel perdut...



joi, 13 august 2015

Ifosul cocoşului - Vasile Militaru


Din câte mii de lighioane lăsat-a Dumnezeu prea sfântul
Să umple pururea pământul,
Sunt unele cu mintea seacă şi care cred că, fără ele
Sub soare, lună şi sub stele,
Atâtea lucruri minunate pe lume n-ar putea să fie:
N-ar mai ploua, n-ar bate vântul, n-ar creşte iarba pe câmpie;
În pârgă n-ar mai da caisa şi mierea-n stupi ar fi amară;
N-ar înflori prin grâne macii şi n-ar mai fi nici primăvară.

Aşa, un biet cocoş, odată, de-asemenea sărac cu duhul,
Al cărui “cucurigu” lung abia-l mai cuprindea văzduhul,
Adeseori strângea `mprejuru-i întreg norodul de găini,
Nu numai câte-avea- n ogradă, dar şi pe cele din vecini
Şi, socotindu-se puternic din cale-afară şi-nţelept,
Cu ifose fără pereche, zicea, bătându-se în piept:
- Găini, vă daţi seama voi oare,
Că de la om şi pân’ la vierme, de la copac şi pân’ la floare,
Tot ce respiră şi se mişcă, primeşte viaţă de la soare?
Ei, bine, dacă ştiţi aceasta, nu-i de prisos să ştiţi că eu
Sunt sfetnicul lui Dumnezeu:
Şi, dacă eu n-aş fi pe lume, nici soarele n-ar fi pe cer!
Într-un cuvânt, e drept a spune că-n fiecare dimineaţă,
Eu sunt dăruitor de viaţă,
Că, numai prin puterea ce-are cântarea mea, de vrajă plină,
Răsare soarele din noapte, să dea căldură şi lumină.
Ca la un sfânt deci se cuvine
Să vină în genunchi la mine
Toţi cei în viaţă, să se-nchine.
Şi, dacă-ar fi să mor vreodată, eu zic să vă ferească sfântul,
C-atunci s-ar prăpădi pământul!

Găinile, privind la creasta cocoşului, aprinsă - pară,
Ca-n faţa unui zeu puternic, îngenunchiate, se-nchinară.
Dar, în aceeaşi zi, pe seară, găsind o cadă cu vin roşu,
Bău din ea cu-atâta sete, că turtă s-a-mbătat cocoşu`.
A doua zi, -când peste lume nici nu mijise zorile
Şi somn adânc, fără prihană, dormeau sub rouă florile
,-Găinile, cu spaima-n suflet, cu ochii plânşi, cu cap năuc,
Căutându-şi zeul, îl găsiră într-o grădină, sub un nuc,
Pe nişte fân dormind - butuc.

Îl zgâlţâiră, să se scoale, să reaprindă soarele,
Dar pe cocoş, de băutură, nici nu-l ţineau picioarele.
Atunci găinile-ngrozite de-a lor nemilostivă soarte,
Închiseră şi ele ochii, gătindu-se ‘n sfârşit de moarte.
Stătură astfel multă vreme, dar, mai vioaie, o găină
Deschise ochii şi, departe, zări o geană de lumină:
Părea că geana creşte-ntr-una.
Apoi, spărtura unui nor
Se auri cu foc, de parcă era o gură de cuptor
Şi, după câteva minute, cu vâlvătaia lui grozavă,
Pe gura de cuptor, deodată ţâşni soarele în slavă!
Atunci găinile văzură, cu negrăită bucurie,
Că minunatul lumii astru,
Cu slove mari de flăcări scrie
Pe bolta cerului albastru:

“Sunt mulţi aceia cari, în lume, îşi trâmbiţează larg cuvântul,
Că, fără eul lor puternic, nu s-ar mai învârti pământul,
Că n-ar mai fi apus de soare, nici răsărit, nici dimineaţă,
Că s-ar lăsa eterna noapte pe toate câte sunt în viaţă.
Şi totuşi, prin puterea sfântă, decât a tuturor mai mare,
Pământul pururi se-nvârteşte şi soarele mereu răsare.”

duminică, 9 august 2015

Vom veni, să clădim pentru ruguri altar!-Daniela Drenea


Voi, oameni politici de-un leu și doi bani,
Pierdut-am departe de țara mea ...ani....!
Cap plecat,nod în gât ,un bănuț lacrimat
Pentru cei de acasă, pentru tata din sat,
Nu -ncercați să -mi luați dreptul de a iubi
Plaiul,neamul,eroii,că oriunde aș fi
Drum de -ntoarcere e și cu suflet amar
Vom veni ,să clădim pentru ruguri altar!

Sărăciți, dezbinați și mințiți ,mai putem
Ridica tricolorul, să vedeți că suntem!



marți, 4 august 2015

La fereastra spre livadă - Ştefan Octavian Iosif

La fereastra spre livadă
Din copită murgul bate,
Frâu de-argint să-i scot din ladă,
Scumpă şa să-i pun în spate,
Să pornim iar împreună
Peste văi şi peste plai,
Că s-a-ntors iar vremea bună
Stai, murgule, stai!
Murguleţ, coamă rotată,
Stai pân' iese luna nouă,
La mândruţa sprâncenată
Să trimit o slovă-două,
Ori pe soare, ori pe lună,
Ori pe nor, ori pe senin...
Ori să mergem împreună?
Lin, murgule, lin!
Murguleţ, fii bun şi-adastă
Să-mplinesc frumoasă slova,
C-a veni şi vremea noastră
Să ne ducem la Moldova.
La Moldova cea bătrână,
Unde ne-a-ngriji ca-n rai
Mândra mea şi-a ta stăpână...
Hai, murgule, hai!


duminică, 2 august 2015

Adolescență-Mihu Dragomir

Vânt, dumbrăvi, şi optsprezece ani ...
Strada cu salcâmi sau cu castani,
primăvară-n balta renăscută,
zile ce-amintirea le sărută ...

Fată cu mijloc de violină,
unde-i cartea noastră de latină,
mîzgălită, printre ablative,
cu distihuri şchioape şi naive ?
Adunai în ochii viorii
netraduse cărţi de poezii,
şi în mersul lin, de căprioară,
caligrafiai o rimă rară ...
Dunărea-şi plimba în funduri stele,
noi le număram, plutind cu ele,
ameţea, de-atâţia nuferi, luna
şi-nvăţasem vorba : totdeauna.
Se-arcuiau din sălcii catedrale,
luntrea noastră se pierdea, agale,
către-o ţară de tăceri şi stuh.
Gânduri – pescăruşii din văzduh.
Sărutarea, caldă şi învoaltă,
avea gustul murelor de baltă,
dulce-nsângerată şi-amăruie,
anafor ce din străfunduri suie.
Pe nisipul plăjilor de aur
soarele ne-a-ntins cununi de laur,
fata mea de Dunăre şi şoapte,
fata mea cu păr de miazănoapte ...

Hei, dumbrăvi de vise şi castani,
vânt, nisip, şi optsprezece ani ..

miercuri, 22 iulie 2015

E mult de-atunci-Șt.O.Iosif

E mult de-atunci… e mult, nepoate,
Şi ca prin vis le văd pe toate…
Hei! să te miri, să te cutremuri
De câte-au fost nainte vremuri…
Şi-i mult, e mult de-atunci, nepoate!
Intrase sabie în ţară…
Zaveră… ciumă… jaf şi pară!
S-au prăpădit ai mei cu toţii,
Şi tot ce-aveam prădară hoţii —
Şi turcul stăpânea în ţară…
Cum am scăpat şi eu cu zile
Nici aş putea să-ţi spun, copile…
Pesemne pronia cerească,
Voind ca să mă pedepsească,
Mi-a dăruit pedeapsa-n zile…
Că, uite, vremurile-acele
De-au fost amarnice şi grele,
Dar inimi drepte, credincioase,
Vin bun şi cântece frumoase
Erau pe vremurile-acele…
Azi cat nedumerit, nepoate:
Cum toate se schimbară, toate!
Din cântece azi n-ai ce-alege,
Nici vinul nu e vin în lege,
Nici inimi nu mai sunt, nepoate!…



vineri, 5 iunie 2015

Cerul în ochii tăi(fragment de poem)-Rabindranath Tagore

Inima mea, pasăre din sălbăticie şi-a găsit cerul în ochii tăi.
Ochii tăi sunt leagănul zorilor, ochii tăi sunt împărăţia stelelor.
Cântecele mele se pierd în adâncul ochilor tăi.
Lasă-mă să mă înalţ în aceste două ceruri în uriaşa lor singurătate.
Lasă-mă doar norii să le spintec, să le-mprăştii vâsliri de aripi
în strălucirea lor plină de soare.

sâmbătă, 30 mai 2015

Adame-Tudor Arghezi


Atât e numai mâna, de apucat şi dus?
Nu. Ea-ntăreşte graiul şi spune ce-ai fi spus,
Mai limpede, şi vorbe de nu ţi-au mai rămas
Ori n-ai, grăieşte mâna cuvântul fără glas.
Că gestul, în tăcere, acoperă şi are
Aceleaşi înţelesuri la sute de popoare.
S-ar fi ales de tine ceva, Adame, ciung?
Ai fi putut răzbate un drum atât de lung,
Dacă-ţi lipsea, din toate, un simţ, neprihănitul
Cercetător uşure şi ager, pipăitul?




sâmbătă, 16 mai 2015

Ce va rămâne - Rabindranath Tagore

Ce va rămâne din tot ce am scris?
O, ştiu bine, valul necurmat al Timpului
Zi de zi va căuta să întoarcă
Creația mea în neant.
Doar în Sinele meu sunt încrezător;
din această cupă am băut zi şi noapte
nectarul nesecătuit al universului.
Clipa de clipă
Rost şi-a aflat aici iubirea.
Durerea n-a supus
praful n-a înăbuşit
arta sa.
Ştiu, când voi părăsi
terenul de joacă al lumii,
sta-vor crângurile martori
în toate anotimpurile înflorite
iubirii ce purtasem acestui univers.
Numai această iubire e adevărată,
e tot ce mi-a dăruit viața.
Când va sosi vremea să-mi iau rămas bun,
acest adevăr nu se va ofili
el va nega Moartea.

joi, 14 mai 2015

Pădurea - Alexandru Macedonski

            Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă

                    Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă

                        Şi nicăieri nu poţi mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi

                        Decât pe-ngustele potece sub bolţile cu frunze verzi.



                        Frumos e muntele ce-nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă,

                        Frumos e câmpul ce se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă,

                        Frumoasă, marea liniştită sau cu talazul răzvrătit,

                        Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.



                        Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbeşte

                        O populează cu fantasme, şi cântu-o face de vorbeşte,

                        Ş-aci zăreşti palate-nalte, ş-aci, când ele se desfac,

                        Ridică vocea orice frunză şi-n om se schimbă-orice copac.



                        Şi câte gânduri nu deşteaptă câte-un stejar mai vechi, ce ştie

                        A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăţie,

                        El, ce sub umbra lui bătrână s-adăpostească a putut

                        Câte-un Mihai al ţării noastre, trăit şi mort necunoscut.



                        Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie,

                        Tu ce ridici spre ceruri braţe visându-ţi dulcea poezie,

                        Şi care om venind în tine nu se pricepe înălţat,

                        Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?



                        Poetul dacă se aşează la vreo răspânt’e cu fântână

                        Vorbeşte cu izvoru-albastru de-a codrului frumoasă zână,

                        Ce se tot face nevăzută de când nu sunt nici fraţi de cruci,

                        Nici verzişori frumoşi ca zmeii, nici poteră şi nici haiduci.



                        Şi cântecele ce deşiră îi sunt adesea însoţite

                        De milioanele de frunze în soare-apune poleite,

                        Iar apa alergând la vale, cu un murmur nedefinit

                        Le duce fără de-a şti unde şi nici de unde i-au venit.



                        Ciobanul dacă se zăreşte printre desişul tău cel verde,

                        De rând de-ar fi la-nfăţişare, înfăţişarea lui şi-o pierde,

                        Şi ca-ntr-o cadră ce-ar cuprinde pe un păstor al lui Virgil

                        Se-ntipăreşte o idilă pe chipu-i încă de copil.



                        Îl vezi alăturea cu mieii, pe care blând îi păstoreşte,

                        Cu pieptul gol, în vânt cu părul ce alba faţă i-o umbreşte,

                        Ca-n vremuri clasice de simplu, dar şi frumos şi fericit

                        Precum n-a fost până acuma de nimeni încă-nchipuit.



                        Voinicul dacă pe sub seară şi-adăposteşte-a lui comoară

                        De dragoste înflăcărată sub umbra ta ce-l înfăşoară,

                        Din om ce este-l faci să pară ca sântu Gheorghe de măreţ

                        Şi tremură sărmana fată sub buza lui de îndrăzneţ.



                        Pădure, cadrul tău convine la bucurie şi durere…

                        Dar cântecul ce pe-a mea buză începe azi a tresălta

                        Din nou ca să răsune liber şi să reia a lui putere,

                        Pădure, are trebuinţă de cadrul şi de umbra ta.



                        Cu gândurile mele singur aş vrea ca să mă pierd în tine,

                        Să simt o dulce voluptate sorbindu-ţi aerul cel viu,

                        Să nu mai s-afle om să ştie nici de-al meu nume, nici de mine,

                        Şi tot aşa să nu mai fie nici om de care eu să ştiu.



                        Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor fără-ncetare

                        Pe unde locul mai sălbatic s-ar întâmpla în drumul meu,

                        Iar dând uitării lumea-ntreagă şi eu s-am parte de uitare,

                        Rănit de lupta unei vieţe pe care n-am cerut-o eu.



                        Spre soarele ce se ridică să cânt cu frunzele ce cântă,

                        Cu paserile modulându-şi concertul lor neîntrecut,

                        Cu şoptitoarele izvoare ce-n armonie se frământă

                        Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic aşternut.



                        Şi cufundat prin al meu suflet în armonie şi verdeaţă,

                        Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,

                        Să simt şi lumea să-nţeleagă că de-are traiul vreo dulceaţă,

                        E de-a uita că-l porţi pe umeri ş-ameninţă a te strivi.


Decebal către popor-George Coșbuc

Viaţa asta-i bun pierdut

                        Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!

                        Şi-acum ar vrea un neam călău

                        S-arunce jug în gâtul tău:

                        E rău destul că ne-am născut,

                        Mai vrem şi-al doilea rău?



                        Din zei de-am fi scoborâtori,

                        C-o moarte tot suntem datori!

                        Totuna e dac-ai murit

                        Flăcău ori moş îngârbovit;

                        Dar nu-i totuna leu să mori

                        Ori câine-nlănţuit.



                        Cei ce se luptă murmurând,

                        De s-ar lupta şi-n primul rând,

                        Ei tot atât de buni ne par

                        Ca orişicare laş fugar!

                        Murmurul, azi şi orişicând,

                        E plânset în zadar!



                        Iar a tăcea şi laşii ştiu!

                        Toţi morţii tac! Dar cine-i viu

                        Să râdă! Bunii râd şi cad!

                        Să râdem, dar, viteaz răsad,

                        Să fie-un hohotit şi-un chiu

                        Din ceruri până-n iad!



                        De-ar curge sângele pârău,

                        Nebiruit e braţul tău

                        Când morţii-n faţă nu tresari!

                        Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari

                        Când râzi de ce se tem mai rău

                        Duşmanii tăi cei tari.



                        Ei sunt romani! Şi ce mai sânt?

                        Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,

                        Zamolxe, c-un întreg popor

                        De zei, i-am întreba: ce vor?

                        Şi nu le-am da nici lor pământ

                        Căci ei au cerul lor!



                        Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!

                        E rău destul că ne-am născut:

                        Dar cui i-e frică de război

                        E liber de-a pleca înapoi,

                        Iar cine-i vânzător vândut

                        Să iasă dintre noi!



                        Eu nu mai am nimic de spus!

                        Voi braţele jurând le-aţi pus

                        Pe scut! Puterea este-n voi

                        Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,

                        Că zeii sunt departe, sus,

                        Duşmanii lângă noi!



Filozofii şi plugarii de George Coşbuc


             Cu-ai săi sfetnici de la curte craiul s-a pornit odată,

                        Ca să facă p-o câmpie o plimbare-ndătinata.

                        Sfetnicii, nouă la număr, povesteau, şi fiecare

                        Înşira câte-o legendă, câte-un basm ori o întâmplare;

                        Craiul însă, dus pe gânduri, n-asculta vorbele lor,

                        Ci, tăcut, îşi păzea drumul călărind încetişor.

                        Sfetnicii, dacă văzură cum că craiul mereu tace

                        Îl lăsară-n draga voie, să gândească orice-i place,

                        Iară între ei se-ntinse ciorobor şi mare sfat:

                        Cine este oare-n lume omul cel mai învăţat?

                        După o dispută lungă, după sfaturi fără nume,

                        După ce critică totul, ce este şi nu-i pe lume,

                        Aduc la conclus, în fine, pe acest rotund pământ

                        Cei mai înţelepţi în toate dânşii sânt. Ah, dânşii sânt!

                        Cum? S-ocupă din juneţă numai cu filozofie;

                        Logica-i o jucărie pentru minţile lor! Fie,

                        Că ştiinţa-i vastă, însă ei în degetul cel mic

                        O posedă toată; în fine, nu e pe lume nimic

                        Lucru ne-nţeles de dânşii; toate, toate-s bagatele:

                        Ştiu de-a rostul pe Sofocle, tot aşa pe Aristotele;

                        Fiecare dintre dânşii, chiar pe când era copil,

                        Citea din Homer, din Plato, din Ovidiu şi Virgil!

                        Se pricep la Corpus juris, la Pandecte. Ce mai vrei?

                        Chiar şi-n ştiinţa lui Pliniu nu poţi să găseşti ca ei!

                        Apropo! Am zis că dânşii s-au disputat. Să se ştie,

                        Că ei, ca toţi filozofii lipsiţi de filozofie

                        Au zbierat, au făcut larmă, încât craiul, deşteptat

                        Din gânduri, atent la toate a privit şi-a ascultat.

                        Zâmbea craiul, dar în urmă şi-a pierdut răbdarea. Drace!

                        Ei mai înţelepţi în toate, chiar ca Dumnezeu s-ar face!

                        Astfel cugeta în sine, apoi zise tare: Eu,

                        Pe-al meu sceptru tot de aur şi pe-ntreg poporul meu,

                        Jur că-nţelepciunea voastră este numai vorbă goală:

                        Sunteţi proşti ca cel din urmă prost ce nu ştie de şcoală!

                        Un plugar fără ştiinţă, şi pe asta pun rămas,

                        E în stare să vă-nvârte şi să vă poarte de nas!

                        Un plugar! sfetnicii strigă, un plugar mai mult să ştie?!

                        Iartă-ne pentru-ndrăzneală, dar vorbeşti o nebunie!

                        Nebunia câteodată îşi are înţelesul său:

                        O să facem dar o probă şi mă jur pe Dumnezeu,

                        Că de n-oi ave dreptate, vă dau vouă-a mea crăime

                        Şi mai mult, ca om cuminte să nu mă mai ţină nimeni!

                        Sfetnicii râdeau în taină de tot ce craiul vorbea,

                        Dar în sânul lor mânie fără de capăt ardea.

                        Ce batjocură! O, Doamne! Un plugar şi-un sfetnic mare

                        Puşi în cumpăna ştiinţei! Puşi acu-n asemănare!

                        Glumind, craiul zice-atuncea: ştiu că nu v-a căzut bine,

                        Dar aşa îmi este firea: voi mă ştiţi destul de bine!

                        Am glumit numai! În urmă eu v-aş da vouă un sfat,

                        Adică să-ntoarcem caii, să plecăm iar spre palat.

                        Alergând peste câmpie, au zărit în calea lor

                        Un moşneag arând, deoparte. Soarele cam binişor

                        S-a înclinat către sfinţite, dar moşneagu-abia arase

                        Câteva brazde. La dânsul, craiul cu sfetnicii pasă.

                        Noroc bun, om de-omenie! zice craiul salutând.

                        Să trăieşti cu sănătate! răspunde moşneagul blând.

                        Sfetnicii zâmbeau ironic şi priveau la vâjul, care

                        Curios stătea pe brazdă, căutând la fiecare

                        Dintre filozofi. În urmă, craiul iar a cuvântat:

                        Ei, bătrâne, eşti cam leneş! Prea de târziu te-ai sculat!

                        Vâjul, răsucind mustaţa, din fundul inimii geme:

                        Nu mă mai mustra degeaba! M-am sculat destul devreme,

                        M-am sculat, cinstite doamne, deodată cu-a zorilor foc,

                        Dar mi-a umblat cruciş norocul, bată-l pacostea noroc!

                        Craiul, ascultând, cu jale: Ce să fac! Aşa-i sub soare!

                        Dar, te rog, spune-mi, moşnege, lat e drumul nostru oare?

                        Mare de n-ar fi! Altminterea până la viaţă nu-i?

                        Vâjul îi răspunde-ndată: Pune-ţi, doamne, grija-n cui!

                        Drumu-i mic, fără putere, cam aşa ca-n miez de vară:

                        La primejdie n-ajunge din potcoavă până-n scară!

                        Vâjul tace; craiul râde; sfetnicii se fac ocol:

                        Pentru dânşii, cum se vede, cată vâjul numai-n gol!

                        Moşule, mai spune-mi una! Văd bine că eşti slab tare

                        Însă nişte oi cu lapte, să le mulgi ai fi în stare?

                        Zise craiul, şi cu zâmbet către sfetnici lung privi,

                        Şi-apoi vâjului, cu stângul, una pe ascuns ochi.

                        Vâjul pricepu-ntrebarea, deci, ochind şi el o dată,

                        Zice: Doamne, ce mai vorbă! Pare că-i din drum luată!

                        Fost-am eu voinic pe lume, când eram în vremea mea,

                        Toţi feciorii de pe sate pe mine mă cunoştea.

                        Dar acum… hai, n-avea grijă, că-s voinic, mă simţ acasă,

                        Măcar că soarele trece după dealuri! Nici că-mi pasă!

                        Pot să mulg oile, doamne, de la asta nu mă trag;

                        Chiar berbeci încă ţi-aş mulge, de ţi-ar fi mai mare drag!

                        Însă, n-am cu dor pe nimeni să-mi dea berbecii-n strungă!

                        Fii pe pace! zise craiul, şi noroc o să te-ajungă!

                        M-oi face eu păcurarul; bagă numai seamă bine!

                        Rămas bun, moşnege dragă! Dumnezeu fie cu tine!



                        După ce se-ndepărtară, craiul zise: Aţi văzut

                        Ce moşneag cuminte-acesta? Aşadar că v-a plăcut?

                        Sfetnicii toţi într-o gură prind a râde: Ce cuvinte!

                        Să ne placă un om, care nu e, zău, deloc cuminte,

                        E nebun! Atâta-i totul! La-ntrebarea cea dintâi

                        A răspuns moşneagul bine, a vorbit cu căpătâi;

                        Însă cât şi-a deschis gura la a doua întrebare

                        Am văzut pe loc că dânsul logică firească n-are,

                        Nu cunoaşte nici sintaxa, nici gramatica, în fine,

                        N-a vorbit nimic pe cale şi nimic n-a răspuns bine!

                        Nici Măria-Ta întrebarea bine de tot nu i-ai pus,

                        Dar, apoi, dânsul răspunse cât se poate de confuz!

                        La-ntrebarea cea de-a treia, am văzut că el vorbeşte

                        Lucruri nemaipomenite, simplamente buiguieşte.

                        Noi după-atâta ştiinţă şi de-nvăţătură amar,

                        N-am citit că să se poată mulge şi berbecii chiar!



                        Regele uimit întreabă: Cum? Dar vâjul a vorbit

                        Foarte bine, şi pe cale, şi destul de lămurit!

                        Nu l-aţi priceput? Nu! strigă sfetnicii ca mai înainte.

                        Atunci, o idee mare trecu regelui prin minte.

                        Nu l-aţi priceput?! Ei bine! Vom vedea cine-i nebun.

                        Ascultaţi dar toţi acuma, ce doresc şi vreau să spun:

                        Dacă nu-mi veţi şti da seamă de tot ce-am vorbit acuma

                        Cu bătrânul de pe brazdă, atunci, las deoparte gluma

                        Şi pe toţi, pe toţi vă spânzur! Mă jur pe cerescul soare,

                        Că deşi sunteţi voi sfetnici, vă pun în spânzurătoare!

                        Craiul a zis aste vorbe rezolut, aprins şi tare,

                        Apoi apucă îndată singur pe-o altă cărare.



                        Sfetnicii, la aste vorbe, au încremenit pe loc:

                        Pe crai bine cunoscându-l, îl ştiau pară de foc.

                        Ce vor face? Mâine craiul îi va pune-n furci înalte,

                        Dacă n-or şti să explice întrebările schimbate!

                        Lucrul naibii! Nu-i de şagă! E un ce periculos

                        Vorbele vâjului fură anapoda şi pe dos;

                        Apoi în întreaga lume non datur filozofie,

                        Vorbe, nonsensuri ca astea, a le tălmăci să ştie!

                        Sfetnicii, sărmani-acuma înghiţeau la boroboţi:

                        Au intrat, precum se vede, într-un corn de capră toţi!

                        Doamne-acum! nimic n-ajută, zic nimic psihologie,

                        În zadar ar veni Criton, cu-o nouă apologie;

                        În zadar şi-ar pune vorba cel cu tandem usque chiar

                        Hipocrate să-şi sfarme capul, şi-ar fi totul în zadar.

                        Cum? S-a mai citit vreodată prin Tit Liviu Patavinul,

                        Prin Salustiu Crisp, prin Tacit, sau prin Xenofon Elinul,

                        Că popoarele vechimii, celţi, romani, latini ori grecii,

                        Sau ilirii, sciţii, perşii şi-ar fi muls cândva berbecii?

                        Şi-au sfărmat capul, sărmanii, au cercat în mii de părţi,

                        Au citit prin lexicoane, prin gramatici şi-alte cărţi,

                        Au ţinut consiliu mare; sfătuiescu-se, s-adună.

                        Însă vai, Frustra conatur cui Deus non… pace bună!

                        Bolboresc şi schimbă feţe, zor de spaimă mi-i apucă!

                        Ultima speranţă numai este că ei să se ducă

                        La moşneag şi să-l întrebe, că ce naiba-a povestit

                        Cu măria-sa, cu craiul. Bravo! Iacă-au nimerit!

                        Dar era mare ruşine, că ei, domni cu-nvăţătură,

                        Capul să şi-l plece-n faţa unui vâj de pe-arătură!

                        Cam şod lucru-i, zău, acesta! Dar altceva ce să faci?

                        Bine-a zis cine-a zis asta: de nevoie mănânci colaci!

                        Astfel, sfetnicii aşteaptă până ce-nnoptează bine,

                        Ca nu cumva din tâmplare să-i zăpsească oarecine,

                        Apoi se duc toţi la casa unde moşneagul şedea,

                        (Pe care, nu ştiu de unde, unul din ei o ştia).

                        Aci, dânşii bat la uşă şi să intre cer în casă.

                        Bătrânul, cam fără voie şi cu mare greu îi lasă.

                        Bună seara! Seara bună! Vai de mine ce păcat,

                        Ce năcaz vă poartă oare, de umblaţi noaptea prin sat?!

                        Sfetnicii i-au spus năcazul. Te rugăm dar şi ne-ajută,

                        Căci de nu, viaţa noastră mâine în zori de zi-i pierdută!

                        Vorbeau cam sfiiţi, sărmanii: se temeau, temeau amar,

                        Că s-a supăra moşneagul şi-i va da pe uşă-afară.

                        Dar moşneagul e cuminte: şti să-nvârtă bine jocul.

                        Şi, când are ac şi aţă, coasă al dracului cojocul.

                        Hăi! Era şiret ca vulpea; se învârteşte-ntr-un picior;

                        Ca ciuperca stând în mijloc astfel le vorbeşte lor:

                        Vai de mine şi de mine! Boieri mari, din sfetnicie,

                        Necazul care vă roade, greu necaz trebe să fie!

                        Nu s-a pomenit sub soare lucru-aşa de minunat;

                        De la un plugar să ceară sfetnicii vorbă şi sfat,

                        Nici nu s-a pomeni-n lume cât va fi iarna şi vara!

                        Mai umblă vâjul prin casă, mai râde şi zise iară:

                        Haida de! Glumă să fie, chiar de-ar fi aşa cum nu-i

                        Şi-aţi ajunge până la vorba şi sfatul ţăranului:

                        Totuşi nu v-aş spune (deşi mi-aş face pomană),

                        Omul câte mai vorbeşte, fără ca să bage seamă!

                        Apoi, sunt bătrân şi-aminte nu mai pot toate să ţin:

                        Alta-i mintea cea de tânăr, alta mintea de bătrân!

                        Sfetnicii priveau în faţă la moşneag cu grijă mare.

                        Oare-l criticau şi-acuma? Ce fel de logică are?

                        Nu-i poveste! Chiar de cumva bătrânu-ar fi cuvântat

                        Nonsensuri cât Himalaia, dânşii n-ar fi observat:

                        Logica nu-şi are locul, când dă omul de necaz,

                        Iar frica oricând te face să uiţi cum că eşti viteaz!

                        Dar, bătrâne! ştim noi totul, domnia-ta numai explică!

                        N-aveţi gust rău, cum se vede, aşa numai pe nimica.

                        Ia scoateţi pungile-afară, ca să vad pe ce vorbesc!

                        Sfetnicii privesc prin casă, apoi la moşneag privesc,

                        Şi-i promit cincizeci de galbeni, pentru osteneală! Fie,

                        Că aruncă-atâta aur numai pentru-o nebunie!

                        Însă dracu-i drac şi-n ceruri! Vâjul clătina din cap

                        Şi gândea: Am prins pe dracul, deci să-l ţin, ca să nu-l scap!

                        Apoi răsucind mustaţa, zice rezolut, în fine:

                        Banii-s scumpi, însă viaţa e mai scumpă la oricine!

                        Dragii mei, sunteţi pesemne, azi, pe dungă de cuţit,

                        N-am ce face! Cu bani totul; cu nimica nicidecât!

                        Daţi-mi trei sute de galbeni fiecare şi-apoi poate

                        Că mi s-a deschide gura, ca să vă tălmăcesc toate!



                        Era pretensiv moşneagul, dar din faţă-i se citea

                        Cum că el nimic nu lasă din cele ce pretindea!



                        Trei sute de galbeni! Doamne! Trebe multă chibzuială

                        Până să te-nduri a face aşa jertfă colosală.

                        Sfetnicii de altădată, auzind atare ton

                        Ar fi exclamat în pripă: Magna petis, Phaeton!

                        Dar acum se îndestulară c-un brr lung, mai lung de-un cot

                        Şi fără să reflecteze, pungile afară-şi scot

                        Una salus restat victis a număra cât de iute

                        Galbenii rotunzi! Ce sună! De nouă ori tot trei sute!

                        Asudau sărmanii sfetnici fără voie numărând;

                        Iar vâjul ţinea revistă de norocul său râzând.

                        Acuma suntem la cale, vorbeşte vâjul îndată,

                        Grăbind să-şi adune banii şi să-i pună sub lăcată,

                        Apoi zice cu-ngâmfare şi cu un ironic râs:

                        Ei! dar spuneţi-mi acuma, ce-a zis craiul, cum a zis?

                        Unul dintre sfetnici prinde vorba: Prima întrebare

                        A fost că de ce eşti leneş şi te scoli târziu? Îmi pare,

                        Că ai răspuns: Cinstite doamne! m-am sculat devreme, dar

                        Norocul mi-a stat în contră şi-mi fu totul în zadar!

                        Aste vorbe le-nţelegem: te-ai sculat cam târzior

                        Şi-ai avut acasă ceartă, cu vreo fată sau fecior!

                        Bătrânul ocheşte-atuncea, zicând: ştiţi voi foarte bine

                        Să tălmăciţi lucrul, însă nu aşa cum se cuvine.

                        N-aveţi căpătâi la gânduri… Craiu-adică m-a întrebat,

                        Că de ce-am fost oare leneş? De ce nu m-am însurat?

                        Eu să am feciori acuma, ei să-mi umble pe ogor,

                        Nu eu, care-s slab de zile şi în groapă c-un picior!

                        I-am răspuns: O, doamne, doamne. Mă-nsurai de tânăr încă.

                        Să am reazăm şi sprijoană, când voi fi la vârstă-adâncă,

                        Dar pesemne-a vrut norocul să nu-mi dea cale şi drum,

                        Toţi feciorii mei sub glie zac înmormântaţi acum!

                        Dar a doua întrebare cum a fost?! Băgaţi de seamă!

                        Aţi avut un râu să treceţi? Mare-a fost? Craiul-avea teamă

                        Că va fi adânc; de-aceea m-a întrebat dacă-i afund.

                        Să-i minţesc n-am vrut, deci iacă craiului aşa-i răspund:

                        Fii pe pace! Nu-i primejdie, căci e sec ca-n miez de vară,

                        Apa de-abia o s-ajungă până într-a şeii scară!

                        Cea din urmă întrebare tot pe-aceeaşi cale vine,

                        Voi deşi n-aţi înţeles-o, craiul a înţeles-o bine!

                        M-a ochit craiul adică, şi râzând m-a întrebat,

                        C-aş putea nişte oiţe să le mulg? I-am cuvântat:

                        Nu oi, numai, ci berbeci chiar aş pute să mulg, dar iată,

                        Nu-i ține să-i deie în staul! Asta ne-a fost vorba toată…

                        Apoi, de, precum se vede, craiu-i om, dar om la loc,

                        I-a fost milă de-alde mine şi mi-a făcut azi noroc!

                        Tace vâjul, lin cu mâna fruntea şi-o mai netezeşte,

                        Mai tuşind, mai dând cu capul, în urmă aşa vorbeşte:

                        Acum eu stau la mulsoare şi vă mulg de bani cum vreau:

                        Voi sunteţi dară berbeci pe cari i-am înţeles eu!

                        Noi berbeci?! strigă deodată sfetnicii plini de mirare,

                        Fulmen, tonitra et ventum! Noi berbeci? noi la mulsoare?

                        Joe din Olimp şi Pluto din Tartar! Voi lari, penaţi,

                        Semizei, nimfe şi graţii, şi voi furii, ascultaţi!

                        Unde s-a văzut vreodată un atare lucru! Drace!

                        Hic crudelis, haec malitia, hoc malumque! Punct şi pace!

                        Astfel zbiară, dar se-nmoaie, pleacă feţele-n pământ;

                        Iese unul după altul, fără de-a zice vrun cuvânt

                        Noaptea-ntreagă nu dormiră de necaz, crăpau de ciudă,

                        Cum? Deşi totul e taină, dar putea lumea s-audă

                        Şi-atunci cu filozofia dânşii au rămas pe jos!

                        Dracul să se vâre-n rege, dar în moşneag mai vârtos!..



                        Dimineaţa până-n ziuă ei la rege s-au grăbit.

                        Regele c-un zâmbet dulce, dar ironic i-a primit

                        Ce-aţi visat, dragii mei sfetnici? Aşa-i dar c-aţi dormit bine?

                        Aţi văzut chiar pe Sofocles, pe jupân Plato şi-n fine

                        Aţi întins o conversare cu Omer măria-sa?

                        Fericit e muritorul care se poate visa

                        Discutând cu Aristotel de berbeci şi de cârlani,

                        Despre dreptul filozofic în numărarea de bani!

                        Ce mai spune păscălia? şi planeţii cum o duc?

                        Saturn, cum s-aude în ţară, şi-a fost pierdut un papuc,

                        Fu silit dar să rămână acasă şi să citească

                        Cântul douăzeci şi patru din Odiseea grecească?

                        Ah, uitam… ce-i cu bătrânul cel de ieri? Ce-aţi tălmăcit?

                        Desigur, Pallas Athene totul v-a descoperit!

                        Sfetnicii ard de mânie. Unul dintre dânşii-ncepe

                        Să spună c-acele vorbe aşa şi-aşa le pricepe.

                        Craiul, care ştie totul, glumind, iarăşi i-a întrebat:

                        Conversarea cu Apollo cam câţi galbeni v-a costat?

                        Sfetnicii tăceau piscis in torente; tăceau, dar

                        Nu puteau de ciudă multă nici să respire măcar.



                        Craiul serios atuncea, dezbrăcându-şi ironia:

                        Vedeţi, dragii mei, acuma ce-ajunge filozofia?

                        N-am făcut lucrul acesta din răutate, deloc,

                        Nici din glumă, ca astfel să-mi pot bate de voi joc.

                        Nu! Voinţa mi-a fost numai să v-arăt că omul ştie,

                        Să trăiască-n lumea mare şi fără de filozofie!

                        Am voit să v-arăt cum că şi plugaru-i om isteţ,

                        Chiar aşa de-nţelept poate, tocmai precum voi sunteţi!

                        Am voit să v-arăt numai ce nebuni aţi fost anume,

                        Când v-aţi numit muritorii cei mai înţelepţi din lume!

                        Nu-mi pasă! Pe-Omer, pe Plato citiţi-i, dacă puteţi;

                        Daţi de cap cu Herodotul, ori cu capul de pereţi,

                        Lui Virgil îi faceţi ode, invitându-l cu plăcere

                        La un prânz bogat, de gală, ori la o tură de bere

                        Nu-mi pasă! Însă de-aceea, vă spun drept că-mi pasă mult:

                        Nu vă lăudaţi ştiinţa; asta nu pot s-o ascult!

                        Nu acela-i om cuminte, care tot mereu vorbeşte

                        Despre înţelepciunea-i multă, nu acel ce se făleşte,

                        Că de rost ştie pe Plato, nu acela e mintos

                        Ci acel ce cu-umilinţă tace, ţine capul mai în jos!

                        Cest din urmă-i om cuminte, cel dintâi o tidvă seacă:

                        Spicul gol de grâu se-nalţă, cel plin însă-n veci se pleacă!

                        În urmă să ştiţi şi-aceea că sunt mulţi dintre plugari,

                        Ageri, cumpăniţi la fire ca oricare cărturari,

                        Nu filozofia-l face pe om înţelept sub soare

                        Ci mintea cea sănătoasă, câştigată cu sudoare,

                        De-aceea nicicând plugarul nu-l luaţi în râs de sus:

                        În oala acoperită nu ştie nimeni ce-i pus!