sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Suspinele de altă dată cântă- Mihai Beniuc


Ne-a-nmugurit iubirea-n noi iubiri 
Precum sămânța-n parc de trandafiri-
 Ni-i dragostea mai multă, mai bogată,
 Mai plină de lumini ca altă dată. 
Pe unde-a fost de mult o supărare 
Au înflorit zambilele-n cărare 
Și-n locul unei șterse cicatrice 
Își are cuibul cald o pitulice.
 Suspinele de altă dată cântă, 
Zdrobirea sufletească se avântă 
Schimbată-n ciocârlie și scânteie
 Și lacrimile vechi sunt curcubee. 
Ne doare neizbânda ca o rană 
Și nu ne obosește nici o goană
 De-a căuta un leac, o mângâiere, 
De-a aștepta cuminte și-n tăcere. 
Nu ne lăsară anii triști și goi, 
Ca toamna rece pomii fără foi, 
Ci timpul sărutându-ne pe frunte 
Ne-a dat lumina culmilor cărunte. 




vineri, 30 ianuarie 2015

Merkel vasalul SUA

miercuri, 28 ianuarie 2015

Descoperiri 2012 la Roșia montană și Uriașii din România

vineri, 23 ianuarie 2015

Valeriu Penisoara - Cuvantul lui Roata catre Divan

Colind – Arcadie Suceveanu

Ninge curat ca într-un dor de moarte,
Dezastre mari de fulgi se-ntâmpla-n cer.
La geamul plâns al casei de departe
Se-aude-n noapte-un cântec: lerui-ler.

Acum, acolo ninge-a veşnicie,
Brazii miros a naştere în munţi
Şi-ncet se sting în veghea lor târzie
Două făclii, doi pomi ajunşi cărunţi.

Umbrele lor ca-n vis mi se arată
Veghind la geam atât de-adânc şi greu,
Că din tăcerea lor însingurată
Îşi rupe vorba însuşi Dumnezeu.

Cumpăna vremii tulbure se-nclină
Cu focuri mari de ger spre cuibul lor.
Şi parcă-i soarbe-o stranie lumină,
Şi-ncet se duc prin aspre vămi de dor.

Pe fruntea lor se-ncheagă-un nimb de ceaţă,
În pieptul meu lucrează-un fier cu zimţi;
Şi tot mai des se-aud hăitaşi de gheaţă
Pe partea lumii, cea dinspre părinţi.

Pe cai de fulgi acuma m-aş întoarce
Să cad la prag, zidit între nămeţi,
Şi ceasul lumii, cu noroase ace,
Să-l dau-napoi cu, simple, două vieţi.

Dar ninge-n noapte fără vindecare
Cu lerui-ler peste-un sfârşit de veac.
Mi-e dor… Şi-adorm cu fruntea pe ninsoare,
Decapitat de-acest colind sărac.

Euforie – Alexandru Andriţoiu

I-a dat lumina frunzei sărbătoare,
prin arbori cad arpegii, ca prin flaut.
Azi mi-e duminică în suflet. Caut
un vânt uimit venit ca de pe mare,
să-mi pună frunţii zare. Simt, prin aer
o veste-a aripilor îmbătate
de armonie şi de claritate.
Fântâni ţâşnite dau un dulce vaer.
Şi paşi se-aud ca-n temple adormite,
cu zei de lut şi amfore stângace,
iar lucrurile cu atâta pace,
încât se fac numaidecât iubite.
Şi toate-n preajmă cer o alintare
de braţ întins greşit. Secund e jocul
luminii ce se joacă-n mări de-a focul
şi ne pătrunde-n sânge cu candoare.
Prin clara clipelor euritmie
e ca un dans şi-un murmur al colorii.
Pământul cald respiră prin toţi porii
suflat în linişti şi-n aurărie.

Grămadă deschisă – Daniela Crăsnaru

Tu nu mă iubeşti.
Asta se vede cu ochiul liber
De la o poştă.
El face eforturi
să-şi amintească numele meu
măcar două vocale,
poate un e, poate un a.
Dumnealui se-ntreabă, desigur în gând
şi extrem de prudent,
dacă noi doi, vreodată, cândva.

Ce dragi îmi sunteţi cu toţii
aşa, la grămadă!
Ce pretexte superbe pentru istorii de dragoste
din care o-ntindeţi la timp
pe uşa din spate.
Ce lacrimi depun după-aceea
asupra totalului dumneavoastră valoric
ce însumează circa 0,014 carate!

Şi uite-aşa scriu eu
poezii de amor cu duiumul.
Uite-aşa torn râzând peste răni
Cenuşă şi sare.
Uite-aşa câştigaţi voi bătăliile toate
prin neprezentare.

Te-aștept pe- același drum de altădat'-Ioana Radu


miercuri, 21 ianuarie 2015

Părinții – Ana Blandiana


Părinţii fac totul oricând pentru noi
Ne nasc şi ne cresc mai mari decât ei,
Rămân apoi cu discreţie în urmă,
Nu ne deranjează de obicei.
.
Li-e ruşine că sunt prea bătrâni, prea bolnavi,
Pentru noi prea modeşti şi prea simpli părinţi,
Vinovaţi pentru timpul pierdut
Ne privesc în tăcere cuminţi.
.
Apoi îşi mută privirea în stea,
Când raza-nglodată de cer se subţie.
Şi, obosiţi, nu pregetă-o clipă
Să ni se aşeze în pământ, temelie.

Elegia a zecea (fragment)-Nichita Stănescu

Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcată-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fără nume fiind,
neauzul, nevăzul,
nemirosul, negustul, nepipăitul
cel dintre ochi şi timpan,
cel dintre deget şi limbă, –
cu seara mi-a dispărut simultan.
Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,
nu există ochi pentru ce vine;
apoi gustul, vibraţia umedă,
apoi iarăşi lipsă,
apoi timpanele, pentru leneşele
mişcări de eclipsă;
apoi pipăitul, mângâiatul, alunecare
pe o ondulă întinsă,
iarnă-ngheţată-a mişcărilor
mereu cu suprafaţa ninsă.
Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva între auz şi vedere,
de un fel de ochi, de un fel de ureche
neinventată de ere.
Trupul ramură fără frunze,
trupul cerbos
rărindu-se-n spaţiul liber
după legile numai de os,
neapărate mi-a lăsat
suave organele sferii
între văz şi auz, între gust şi miros
întinzând ziduri ale tăcerii.
Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat
de ochi-timpan, de papilă mirositoare.
M-au călcat aerian
abstractele animale,
fugind speriate de abstracţi vânători
speriaţi de o foame abstractă,
burţile lor ţipând i-au stârnit
dintr-o foame abstractă.
Şi au trecut peste organul ne-nveşmântat
în carne şi nervi, în timpan şi retină
şi la voia vidului cosmic lăsatşi la voia divină.
Organ pieziş, organ întins,
organ ascuns în idei, ca razele umile
în sferă, ca osul numit
calcaneu în călcâiul al lui Achile
lovit de-o săgeată mortală; organ
fluturat în afară
de trupul strict marmorean
şi obişnuit doar să moară.
Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană
închipuită între Steaua Polară
şi steaua Canopus şi steaua Arcturus
şi Casiopeea din cerul de seară.
Mor de-o rană ce n-a încăput
în trupul meu apt pentru răni
cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze la vămi.
Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem,
organele-s sfărâmate, maestrul,
ah, e nebun, căci el suferă
de-ntreg universul.
Mă doare că mărul e măr,
sunt bolnav de sâmburi şi de pietre,
de patru roţi, de ploaia măruntă
de meteoriţi, de corturi, de pietre.

Și dacă floare ești, m-oi face rouă!-Sándor Petőfi

Copac m-oi face, dacă tu ești floare
Și dacă floare ești, m-oi face rouă!
Tot rouă, dacă rază ești, de soare
Să ne unim ființele amândouă!
Iar dacă tu ești cerul, iubita mea
O stea pe firmamentul tău voi fi
Și dacă iadul ești, o viață-ntreagă
S-ajung la tine, voi păcătui!

Mic tratat de colorare a nopții-Fabian Anton

Mai știi când îmi spuneai că Sfinții
nu locuiesc defel în Rai
ci stau ascunși în sâni și-n coapse
și, uneori, în căni cu ceai
precum acelea pentru care
pân’ la Stambul mă pui sa zbor?
Mai știi când îmi spuneai că Sfinții
nu fac minuni ci fac amor
îmbrățișați de fin mătăsuri
pe care-apoi, în zori de zi,
le-aștern pe ale noastre trupuri
căci Sfinții sunt de fapt copii
– ce au rămas așa de veacuri,
fără vreo umbra de păcat -
iar seara-n vis, pepit creează,
icoane pentru sărutat?

luni, 19 ianuarie 2015

Strămoşii – Ioan Alexandru

Oricât le era vatra de săracă
trăiau mai mult cei vechi şi mai uşor
Lângă părinţi o viaţă să trăiască
Şi încă una lângă pruncii lor

După ce întreaga moştenire
Se ştia ajunsă-n locul sfânt
Sătui de zile şi de fericire
Plecau strămoşii de aici cântând

După ce-aşezau pe îndelete
pentru suflet ce era mai greu
Întorşi senini cu faţa la perete
Se strămutau la bunul Dumnezeu

Nu puteau muri fără să-şi lase
Întreaga avuţie celor vii
Matusalemi cu bărbi evlavioase
Încap într-un mileniu doi sau trei

Ce-i mai de preţ să nu se risipească
Frumuseţea lumilor de la-nceput
Câteva făpturi s-o tăinuiască
Prin care focul veşnic a trecut

Să nu se uite să nu-l bage-n seamă
Cuvântul stă în veac nemuritor
Ca limba într-un clopot de aramă
Cu cât îl bate-i mai răsunător

Unde sunt mulţi e gata să se piardă
În grabă mare ce avem mai sfânt
Era de-ajuns luceferii să ardă
Să se străvadă celălalt pământ.

Sentimentul zilelor – Romulus Vulpescu

Războiul începe întotdeauna duminică dimineaţa la zece
Şi, dacă-i senin, până spre seara la şase, pier cu duiumul eroi.
Pentru pace, se cere sobrietate, un aer ceva mai rece :
Pacea se-ncheie-n zori, de obicei la cinci, joi.

Femeile pe care le cauţi se oferă după-amiază la trei, lunea :
Atunci, abandonează convenţii, vestminte, reţineri.
Puţin trist, distant poate (n-am putut stabili raţiunea),
Îşi iau rămas-bun la un vermut, la prânz, pe la unu, vineri.

Copiii se nasc mai cu seamă – observ – seara, marţi:
Ora lor preferată e către şapte şi un sfert.
Sâmbătă pe la patru de părinţi te desparţi,
Conducându-i pentru un voiaj foarte lung şi, mai ales, cert.

Numai miercuri, toate orele stau aşteptând :
Numai miercurea mă contemplă indiferenţa şi nu pot s-o implic.
Numai miercurea voi pleca, într-un ceas fără timp, nu ştiu când:
Numai miercuri nu se-ntâmplă nimic.

Despre pisici

"Dacă omul ar putea fi încrucișat cu o pisică omul ar fi îmbunătățit, dar ar deteriora pisica."
(Mark Twain)
“O pisică are propria ei opinie despre ființele umane. Nu spune prea multe, dar îți poți da seama și singur că nu ai vrea să auzi tot adevărul” (Jerome K. Jerome)

 ''Câinii au stăpâni, pisicile au personal"(Fernand Mery)

joi, 15 ianuarie 2015

Patria vieții e numai prezentul-Mihai Eminescu

Patria vieţii e numai prezentul.

Clipa de faţă numa-n ea suntem,

  Suntem în adevăr.- Iară trecutul

Şi viitorul numai o gândire-s.

În van împingeţi ce vi-i dinainte,

În van doriţi acelea ce-or veni.

Întoarceţi-vă-n voi şi veţi cunoaşte

Că toate-n lume, toate-s în prezent.

 Tot ce au fost şi tot ce-a fi vreodată.

 Au fost, va fi numai pentru că e.

Nu ştii că atingând pe-un singur om

 I-atingi pe toţi? Mulţimea e părere.

Spune la mii de inşi aceeaşi vorbă

 Şi-n mii ea atunci va trezi

 Icoana-aceeaşi şi acelaşi simţ.

 Un semn că toţi e-n unul, unu-n toţi. 

1874

E împărțită omenirea-Mihai Eminescu

E împărţită omenirea
În cei ce vor şi cei ce ştiu,
 În cei dentâi trăieşte firea,
Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu
.
Când unii ţese haina vremii,
Ceilalţi a vremii coji adun:
Viaţă unii dau problemei,
Ceilalţi gândirei o supun.

Dar pace este între dânşii:
Ce unii fac iau alţi-aminte.
Căci până azi domneşte-ntr-înşii
A cărţii tale graiuri sfinte.

N-a intrat viemele-ndoielii,
Copil e ochiul lor când vede,
Căinţa văd urmând greşelii,
Căci omul tot în tine crede.

Al răului geniu arate-mi
Un om din viaţa pământească,
Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi
Naintea ta să-ndreptăţească;

Căci buni şi răi trăiesc în tine,
Cuvântul tău e calea lor-
De-a lor abateri li-i ruşine,
Căci tu eşti ţinta tuturor.

Virtutea nu mai e un merit,
Căci merit nu-i când nu e luptă.
Asupra ta ei nu se- ntărât
Cu viaţa în joc, cu mintea ruptă;

Mânând cu anii colbul şcolii,
Din cărţi străvechi roase de molii
Îşi umplu mintea cu eres.

Ei nu pătrund a ta mărire-
Minune-i pentru dânşi tot.
Necercetând nimic în fire,
Nimic nu ştiu, nimic nu pot;

Căci nu-i supusă lămuririi
Gândirea-n capul înţelept-
La toate farmecele firii
Se bat cu mânile pe piept.

Urmând a cărţilor străveche
Statornic, nemişcat învăţ,
E surdă azi a lor ureche
Privindu-ţi firea cu dispreţ;

Legată-n lanţ e alor minte
Şi rodul minţii e sălbatec,
Se plac în mistice cuvinte
Şi-esplică totul enigmatic.

1876

vineri, 9 ianuarie 2015

Decalog-Octavian Paler

1. Să aștepți oricât.
2. Să aștepți orice.
3. Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
4. Să nu numeri zilele.
5. Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
6. Repetă că nu exista pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
7. Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
8. Dacă gândul ăsta te ajută, nu căuta să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
9. Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
10. Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, o grotă.


Aceeaşi Vîrstă-Octavian Paler

Am exact vîrsta la care Don Quijote şi-a început aventurile, 
am aceeaşi vîrstă şi iubesc lumea la fel, 
nu-mi mai lipseşte nimic.
Poate, un scutier îmi lipseşte, dar nu-i nimic, 
voi porni singur la drum.
Am aceeaşi vîrstă şi aceeaşi nevoie să cred, 
nu-mi mai lipseşte nimic.
Poate-mi va lipsi Rosinanta, 
dar nu-i nimic, voi merge pe jos.
Şi poate morile sale de vînt, 
dar nu-i nimic, le voi inventa şi pe ele.
Am aceeaşi vîrstă ca Don Quijote şi drumul m-aşteaptă
Şi în afară de un scutier, de Rosinanta şi de morile sale de vînt
nu-mi mai lipseşte nimic.
Ba da, eu m-am născut după Descartes. 




luni, 5 ianuarie 2015

Același gând-Nichita Stănescu

Ferește-te să ai dreptate
Când ești îndrăgostit.
Mai bine să ai umbră,
mai bine să ai rază,
mai bine să ai lacrimă,
mai bine să ai orice altceva!
Un om îndrăgostit când are dreptate
E un om singur,
Numai tristețea are dreptate.
Tu, mai bine să ai bolovani,
mai bine să ai vulturi,
mai bine să ai albul zăpezii!

duminică, 4 ianuarie 2015

vineri, 2 ianuarie 2015

Definiţia nedezrădăcinării-Octavian Paler

Şi picăturile de sânge ştiu ce înseamnă acasă.
Altfel s-ar rătăci prin corp
şi-ar uita să se întoarcă la inimă.

Definiţia zăpezii-Octavian Paler



A îngheţat lumina în somn şi cade mirată pe străzi, visând că răsare la poli.


Definiţia mea- Octavian Paler

Tata mi-a dat ochii
şi nucii de-acasă în ei.
Mama mi-a dat tăcerea
Şi fântâna de-acasă în ea.
Munţii mi-au dat genunchii.
Genunchii de piatră.
Să nu pot îngenunchia,
Să merg drept,
cât voi merge prin lume.