Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcată-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fără nume fiind,
neauzul, nevăzul,
nemirosul, negustul, nepipăitul
cel dintre ochi şi timpan,
cel dintre deget şi limbă, –
cu seara mi-a dispărut simultan.
Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,
nu există ochi pentru ce vine;
apoi gustul, vibraţia umedă,
apoi iarăşi lipsă,
apoi timpanele, pentru leneşele
mişcări de eclipsă;
apoi pipăitul, mângâiatul, alunecare
pe o ondulă întinsă,
iarnă-ngheţată-a mişcărilor
mereu cu suprafaţa ninsă.
Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva între auz şi vedere,
de un fel de ochi, de un fel de ureche
neinventată de ere.
Trupul ramură fără frunze,
trupul cerbos
rărindu-se-n spaţiul liber
după legile numai de os,
neapărate mi-a lăsat
suave organele sferii
între văz şi auz, între gust şi miros
întinzând ziduri ale tăcerii.
Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat
de ochi-timpan, de papilă mirositoare.
M-au călcat aerian
abstractele animale,
fugind speriate de abstracţi vânători
speriaţi de o foame abstractă,
burţile lor ţipând i-au stârnit
dintr-o foame abstractă.
Şi au trecut peste organul ne-nveşmântat
în carne şi nervi, în timpan şi retină
şi la voia vidului cosmic lăsatşi la voia divină.
Organ pieziş, organ întins,
organ ascuns în idei, ca razele umile
în sferă, ca osul numit
calcaneu în călcâiul al lui Achile
lovit de-o săgeată mortală; organ
fluturat în afară
de trupul strict marmorean
şi obişnuit doar să moară.
Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană
închipuită între Steaua Polară
şi steaua Canopus şi steaua Arcturus
şi Casiopeea din cerul de seară.
Mor de-o rană ce n-a încăput
în trupul meu apt pentru răni
cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze la vămi.
Iată-mă, stau întins peste pietre şi gem,
organele-s sfărâmate, maestrul,
ah, e nebun, căci el suferă
de-ntreg universul.
Mă doare că mărul e măr,
sunt bolnav de sâmburi şi de pietre,
de patru roţi, de ploaia măruntă
de meteoriţi, de corturi, de pietre.
.jpg)
