E împărțită omenirea-Mihai Eminescu

E împărţită omenirea

În cei ce vor şi cei ce ştiu,

 În cei dentâi trăieşte firea,

Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu

.

Când unii ţese haina vremii,

Ceilalţi a vremii coji adun:

Viaţă unii dau problemei,

Ceilalţi gândirei o supun.

Dar pace este între dânşii:

Ce unii fac iau alţi-aminte.

Căci până azi domneşte-ntr-înşii

A cărţii tale graiuri sfinte.

N-a intrat viemele-ndoielii,

Copil e ochiul lor când vede,

Căinţa văd urmând greşelii,

Căci omul tot în tine crede.

Al răului geniu arate-mi

Un om din viaţa pământească,

Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi

Naintea ta să-ndreptăţească;

Căci buni şi răi trăiesc în tine,

Cuvântul tău e calea lor-

De-a lor abateri li-i ruşine,

Căci tu eşti ţinta tuturor.

Virtutea nu mai e un merit,

Căci merit nu-i când nu e luptă.

Asupra ta ei nu se- ntărât

Cu viaţa în joc, cu mintea ruptă;

Mânând cu anii colbul şcolii,

Din cărţi străvechi roase de molii

Îşi umplu mintea cu eres.

Ei nu pătrund a ta mărire-

Minune-i pentru dânşi tot.

Necercetând nimic în fire,

Nimic nu ştiu, nimic nu pot;

Căci nu-i supusă lămuririi

Gândirea-n capul înţelept-

La toate farmecele firii

Se bat cu mânile pe piept.

Urmând a cărţilor străveche

Statornic, nemişcat învăţ,

E surdă azi a lor ureche

Privindu-ţi firea cu dispreţ;

Legată-n lanţ e alor minte

Şi rodul minţii e sălbatec,

Se plac în mistice cuvinte

Şi-esplică totul enigmatic.

1876