Începe, Doamne, iar să-ţi pară rău
Că m-ai ales un timp să-ţi fiu al tău?
Îmi dăruiseşi un crâmpei de har
Şi-mi dovedeai că harul fusese în zadar.
Îngenuncheat nainte-ţi cu frică şi sfiială
Mă încerca mereu şi câte-o îndoială,
Şi tulburat de taine şi murmure cereşti
Te-am întrebat odată, cine eşti?
Să-mi fie singurul păcat
Pe care socoteam că l-ai uitat?
Născutul fără aripi, ca oamenii mai proşti,
Nădăjduiam că tu mă recunoşti,
Dar trebuia păcatul să-mi fie şi mai greu
De care-mi cerci sfârşitul de-a pururea mereu.
Dar n-aşteptam pedeapsa să-mi fie-atât de grea,
Când judecaşi fărâma de viaţă fost-a mea.
La câte-o cotitură rămânem faţă-n faţă,
Şi asta se numeşte în pravila ta viaţă.
Ţi-ai săvârşit Adamii şi Cainii în Satani
Nu-i mai iubeşti pe oameni ,că-ţi trebuie duşmani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu