Nehotărâre, de Tudor Arghezi

Îmi voi ucide timpul și visurile, deci.

Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vieții mele.

Drept mulțumire ști-voi că cerurile reci

Vor strecura prin găuri lumina unei stele.



Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur?

Înveșmântat domnește, să trec cu giulgiul rupt;

Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur

Și tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt?



Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchiși. Hlamida

Să mi scoată-n drum nerozii, rânjiți, din cârciumi beți.

Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte n praf omida,

Să rabd și eu în mine, povara, două vieți?



Un om, trudit și acela, îmi va deschide mâine

Mormântul pomenirii cu mina-i preacurată,

Ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n pâine,

Și fraților din urmă, șoptind să mă împartă.



Dar ziua care trece și mă rănește-n treacăt,

Îmi umilește cârja și mi încovoaie crinii,

Și inima urmează-s atârne ca un lacăt

Cu cheile pierdute, la porțile luminii.



De ce nu pot să nu știu, de ce nu pot să-n aud

În ce stă rostul zilei și prețul de a ți-o trece?

Deschide mi-te, suflet, prin șapte ochi de flaut,

Și cântecul și viața și moartea să le-nece.