Știu -Mihu Dragomir

Ştiu, doar parcul e de vină

că nu suntem amândoi.

Prea-nvelitu-s-a-n rugină

prea valsează trist în foi.

Eu, la braţ numai cu mine,

caut mersu-ţi mlădios.

Lacul, cufundat în sine,

mi-a surâs, neputincios.

Dezdoindu-şi iarăşi arcul 

crengile bocesc în vânt.

Ştiu, de vină-i numai parcul

el nimic nu are sfânt.

Unde-i vara de-altădată?

Frig, şi singur, şi târziu...

Nu eşti tu cea vinovată,

Parcul e de vină, ştiu...

Omul care-şi întindea mâinile...- Emil Isac

Când zăcea în făşii în poala mamei, îşi întindea mâinile după soare vrând să smulgă strălucirea lui rotundă de pe ceriu. Şi zarea nu i-a răspuns niciodată.

- Când a făcut întâii paşii, văzu pâine în mâinile unui copil. Şi ş'a întins mâinile după pâne... Dar nu i-au dat-o.

- Când a'nceput să simtă chemarea florilor şi adâncul rost al cântecului binefăcător, ş'a întins mâinile după o floare. ...Dar spinii florii l-au respins şi a simţit săgeata durerii dintâi în inimă, era durerea leului alungat din vizuini.

- Când îi crescu credinţa şi dorul de luptă, îşi întinse mâinile după argintul răsplătirilor şi după aurul biruinţei. Şi l-au alungat, l-au bătut, l-au chinuit.

- Omul care-şi întindea mâinile şi niciodată n-a cules decât lacrămi şi blesteme, şi niciodată n-a putut râde fericit.

- Şi trist şi obosit, bătrân şi chinuit, ş-a întins mâinile plângând după soare... şi soarele s'a desprins de pe ceriu, a căzut în braţele-i micşorat de cădere ca un măr, şi omul care îşi întindea mâinile totdeauna în zadar... simţi că i-se deschide noaptea, ca să se cufunde în ea, ţinând strâns la sânu-i, soarele - măr

Aripile -Virgil Carianopol

Nu-mi pune aripi! - am strigat

spre îngerul ce mă ţinea

când îmi vâra aripi cu sila

şi-n umeri mi le îndesa.

Nu vreau!

Dar el, cu o răbdare

pe care numai îngerii o au

Nu mă lăsa, deşi din ele,

Spuneam că nu ştiu cum să dau...

N-auzi?? - strigam.

Tocmai cu mine?

Nu fi aşa ne-ndurător!

Nu le strica, le pui zadarnic.

Eu niciodata n-am să zbor!

Eşti surd?? l-am zguduit lovindu-l.

Dar el tot mai aprins lucra.

Ştia că voi avea nevoie

Ştia c-odata voi zbura! .....

Țara din gând - Alexandru Busuioceanu

O țară unde mâinile aveau inimă bună

spicul ți se-nchina la drum spunându-și numele

și nimeni nu era grăbit să iasă dintr-o fabulă.

Multe scandaluri de ciocârlii e adevărat

peste culmile dealurilor și mai sus

doamnele înalte ciocârlii

toate de bună dimineața sculate

dar când era ceas potrivit pământul dormea leneș

cu noaptea ca o perlă atârnându-i în ureche

Acolo s-a inventat roua și carul mare și carul mic

un strămoș când trăgea cu săgeata de pe cer

în deltă lebăda

pelicanul sfâșiindu-și inima

din te miri ce și din nimic

Acolo-a fost țara

unde umbra cădea alături de om

unde omul căde-alături de umbră

Dulapurile de poezii - Gabriela Melinescu

Aceasta nu este ultima scrisoare pe care ți-o scriu

Corespondența noastră continuă

deși se spune că ai plecat pentru totdeauna.

Nu ca deobicei în Franța sau Turcia

unde prin hipnoză un vrăjitor

te va învăța repede rusa ori chineza

sau toate limbile dintr-o dată

Toate limbile pe care un poet

are poftă să le guste ca pe vinuri.

Cu toate că nu mai ai nici o adresă

posedă încă, bătrâna ta mamă

cutia noastră poștală minunatul dulap de poezii

care există în camera ta,

dulapul de poezii cu picioare de grifon

și aripi de balaur,

dulapul care poate să meargă și să zboare

înainte și înapoi

din lumea asta către cealaltă.

Dulapul de poezii

care poate străbate ca un fulger

prezentul și trecutul, înapoi

până în acel timp și loc

unde tu te-ai născut.

Acolo te poți întâlni pe tine însuți

un băiat născut beat de șampanie,

citind în cada din baie,

cu poemele lui Baudelaire în sânge,

băiatul scotocind în biblioteca tatălui său

gânditor, pe umăr cu corbul lui Edgar Allan Poe.

Dulapul de poezii, această minune

are știe multe despre noi,

conversând tot timpul cu poeții planetei

în timp ce noi fermecați ascultăm

improvizațiile lui Erik Satines

„Trois gymnopédies” și „Desespoir agréable”.

Dulapul de poezii mereu deschis pentru magie,

pentru amețeli plăcute

și toate dezgusturile posibile.

dulapurile de poezii care singur înțelege

că tu ai încă mulți poeți de descoperit,

cel puțin o nouă limbă de învățat

și încă o femeie de cerut în căsătorie.

Te asigur:

Aceasta nu este ultima scrisoare pentru tine,

corespondența noastră continuă,

cu toate că nu mai ai nici o adresă.

Există încă

dulapul de poezii cu picioarele de grifon

și aripi de balaur,

dulapul de poezii care merge și zbura

înainte și înapoi,

din lumea asta către cealaltă.

Arca -Ion Barbu

În turburatu-mi suflet, am construit o Arcă

- Informă nălucire de biblic corăbier, -

Şi turme-ntregi de gânduri pe puntea ei se-mbarcă,

Noroade-ntregi, plecate puternicului cer.

E vremea să se-abată mânia Lui! O ploaie

De stropi rigizi întinde zăbrele de oţel.

Corabia aleargă... în negura greoaie,

Corabia se-nclină şi-aleargă fără ţel...

Şi cel din urmă creştet de munte se scufundă...

- Spre care ţărm, Stăpâne, spre care Ararat

Din bruma depărtării, mă poartă-adânca undă? –

S-a coborât pe ape linţoliu-ntunecat.

Aud cum se destramă un suflet undeva,

Departe, în a ploii acidă melopee...

E noapte-n larg... Iar Arca te-aşteaptă, Jehova,

Pe mările din suflet să fereci curcubee.

Ar fi bine să uiţi - Geo Dumitrescu

« ... Du-te acasă, prostule,

Nu-ţi mai pierde nopţile »

(Cântec lăutăresc)

- Ar fi bine s-o uiţi ! îi spuneam inimii,

uit-o, îţi spun! Îi strigam furios,

aşază lespezi înalte de linişte în urma ei,

uit-o!, suflând încet, dă zbor păpădiei străine ...

- Uşor de zis! Mi-a răspuns – nicicând

n-a fost dat nimănui a uita

focul în care piere arzând.

- Uitaţi-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,

alungaţi-o din lacrimă şi din lumină,

uitaţi-o, vă spun !

- Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina

nu mai găsea drumul spre noi.

Ca nişte afumate răni de glonţ,

spre lume aţinteam

sticloase întrebări încremenite. Doar ea,

buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat,

lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –

lumini fierbinţi, în mijlocul cărora

tolănită, domneşte.

Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne –

alungă-ţi ochii, lumina,

căci numai o dată cu noi

va pleca şi ea de la tine.

- Uitaţi-o, uitaţi-o ! le strig disperat mâinilor,

uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi electrice,

liniştitele mele unelte :

de-acum înainte, cuprindeţi văzduhul în braţe,

hărăziţi mângâieri doar obrazului pufos

al poamelor, al pruncilor,

doar întinderii albe a hârtiei,

şi rotunjiţi-vă palmele în jurul mărului

şi-al portocalei,

de-acum înainte, cuprindeţi de mijloc

doar arborele din drum, tăcut şi statornic.

- Uit-o şi tu, îi strig sângelui,

întoarce-te acasă, prostule, adună-ţi apele

în matca lor veche şi, cântând,

lasă unda să-ţi joace în voie

pe prundurile multicolore ale vieţii ...

- Zadarnic, zadarnic ! îmi spune

n-ai cum să-ntorci, nu mai poţi alege

unda grăbită a râului

din vânătul val nestatornic al mării

în care s-a pierdut fără urmă ...

- Uit-o ! îmi strig disperat mie însumi,

fugi, goneşte, scapără-ţi paşii

departe spre zare, încotro vezi cu ochii,

fugi, nu te mai uita în urmă,

azvârle peste umăr pieptenele :

dese păduri înalte s-or aşterne

între tine şi ea!

fugi, azvârle oglinda : lacul întins,

cu nemărginirea-i de ape, va îneca

amintirea ei ...

Fug, alerg ... Zadarnic alerg, o, zadarnic :

oglinda umedă a lacului 

cu ochii ei calzi, luminoşi, mă priveşte,

iar şoapta pădurii adânci mă tot cheamă

cu glasul, cu vorbele ei,

şi toţi arborii, arborii dragi, spre mine întind

o, arborii mereu spre mine întind 

braţele ei.