Ar fi bine să uiţi - Geo Dumitrescu

« ... Du-te acasă, prostule,

Nu-ţi mai pierde nopţile »

(Cântec lăutăresc)

- Ar fi bine s-o uiţi ! îi spuneam inimii,

uit-o, îţi spun! Îi strigam furios,

aşază lespezi înalte de linişte în urma ei,

uit-o!, suflând încet, dă zbor păpădiei străine ...

- Uşor de zis! Mi-a răspuns – nicicând

n-a fost dat nimănui a uita

focul în care piere arzând.

- Uitaţi-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu,

alungaţi-o din lacrimă şi din lumină,

uitaţi-o, vă spun !

- Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina

nu mai găsea drumul spre noi.

Ca nişte afumate răni de glonţ,

spre lume aţinteam

sticloase întrebări încremenite. Doar ea,

buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat,

lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea –

lumini fierbinţi, în mijlocul cărora

tolănită, domneşte.

Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne –

alungă-ţi ochii, lumina,

căci numai o dată cu noi

va pleca şi ea de la tine.

- Uitaţi-o, uitaţi-o ! le strig disperat mâinilor,

uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi electrice,

liniştitele mele unelte :

de-acum înainte, cuprindeţi văzduhul în braţe,

hărăziţi mângâieri doar obrazului pufos

al poamelor, al pruncilor,

doar întinderii albe a hârtiei,

şi rotunjiţi-vă palmele în jurul mărului

şi-al portocalei,

de-acum înainte, cuprindeţi de mijloc

doar arborele din drum, tăcut şi statornic.

- Uit-o şi tu, îi strig sângelui,

întoarce-te acasă, prostule, adună-ţi apele

în matca lor veche şi, cântând,

lasă unda să-ţi joace în voie

pe prundurile multicolore ale vieţii ...

- Zadarnic, zadarnic ! îmi spune

n-ai cum să-ntorci, nu mai poţi alege

unda grăbită a râului

din vânătul val nestatornic al mării

în care s-a pierdut fără urmă ...

- Uit-o ! îmi strig disperat mie însumi,

fugi, goneşte, scapără-ţi paşii

departe spre zare, încotro vezi cu ochii,

fugi, nu te mai uita în urmă,

azvârle peste umăr pieptenele :

dese păduri înalte s-or aşterne

între tine şi ea!

fugi, azvârle oglinda : lacul întins,

cu nemărginirea-i de ape, va îneca

amintirea ei ...

Fug, alerg ... Zadarnic alerg, o, zadarnic :

oglinda umedă a lacului 

cu ochii ei calzi, luminoşi, mă priveşte,

iar şoapta pădurii adânci mă tot cheamă

cu glasul, cu vorbele ei,

şi toţi arborii, arborii dragi, spre mine întind

o, arborii mereu spre mine întind 

braţele ei.