Nu-i banc ...e o parabolă!

Un intelectual moare şi ajunge în faţa Judecătorului Suprem pentru a i se analiza faptele de pe Pământ şi pentru a fi repartizat acolo unde îi este locul. Din analiza făcută, a rezultat că omul a avut o viaţă corectă, dar a mai avut şi mici scăpări, aşa încât, pentru corectarea lor a fost repartizat, o perioadă de timp, în iad. Însoţitorul lui l-a plimbat prin tot iadul şi, pentru că omul nu fusese foarte păcătos, i s-a dat un “post” de supraveghetor la balta cu rahat.
- Vezi, i-a spus supraveghetorul, tu nici măcar nu trebuie să te murdăreşti pe picioare, tu stai frumos pe fotoliu şi tot ce trebuie să faci este să-l altoieşti cu biciul pe cel ce vrea să scoată capul afară.
Zis şi facut. După perioada de penitenţă, supraveghetorul s-a întors ca să vadă ce face omul şi, nu mică i-a fost mirarea când a văzut că acesta stătea nepăsător, fuma şi îşi bea cafeaua.
- Nefericitule, ce faci, îţi permiţi chiar şi aici să nu asculţi?
La care omul i-a răspuns simplu:
- Nu te supăra, te rog. Ştii, aştia sunt români… Cum scoate unul capul afară, se găsesc cel puţin trei să-l tragă înapoi.

De-ale lui Socrate

În Grecia antică, Socrate (469-399 i. Hr.) era foarte cunoscut pentru înţelepciunea lui...

Într-o zi, el s-a întâlnit întâmplător cu cineva, care i-a spus:
"Socrate, ştii ce-am auzit tocmai acum despre unul dintre cunoscuţii tăi?"

"Stai o clipă", replică Socrate. "Înainte să-mi spui, aş vrea să treci printr-un mic test, numit Testul celor trei."
"Testul celor trei?"
"Da", a continuat Socrate. "Înainte să-mi vorbeşti despre cunoscutul meu, să testăm ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel adevărului.

Eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?"
"Nu," spuse omul. "De fapt, am auzit doar."
"În regulă", zise Socrate. "Aşadar, în realitate, tu nu ştii dacă este adevărat sau nu.

Acum, să încercăm testul al doilea, cel al binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre cunoscutul meu, este ceva de bine?"
"Nu, dimpotrivă..."
"Deci", a continuat Socrate, "vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu eşti sigur că este adevărat?"

Omul a dat din umeri, puţin stânjenit şi Socrate a continuat.
"Există o a treia probă - filtrul utilităţii. Ceea ce vrei să-mi spui despre el, îmi este de folos?"
"Nu, nu chiar..."

"Ei bine", a conchis Socrate, "dacă ceea ce vrei să-mi spui nu ştii dacă e
adevărat, nici de bine, nici măcar de folos, atunci, de ce să-mi spui?"    

BOGAT SAU SĂRAC?

   Într-o zi, un tată bogat şi-a dus copilul să-şi petreacă o noapte la
o familie foarte săracă, cu scopul de a-i arăta acestuia realităţile
vieţii oamenilor care nu au bani.

    La întoarcerea acasă, tatăl l-a întrebat pe copil despre ceea ce crede
în privinţa experientei trăite, iar acesta i-a spus:
    "Tată, a fost o experienţă foarte bună.
Am învăţat că noi avem un câine, iar ei au patru câini, noi avem o
piscină, iar ei au lacul întreg, noi avem un acoperiş luminos, iar ei
au cerul cu stelele şi luna, noi avem o verandă şi o gradină, frumoase,
iar ei au pădurea întreagă.
Ei au prieteni adevăraţi care îi iubesc, noi avem doar relaţii
superficiale, oameni interesaţi de avantaje."
Tatal său încremeni la cele auzite, iar fiul încheie:
"Îţi mulţumesc, tată, că mi-ai arătat ce săraci suntem!"

Povestea Broscuţei... sau cum să înţelegi criza financiară

 Într-un sătuc de câmpie, a venit un "investitor american", însoțit de asistentul lui. A bătut la prima uşă întâlnită şi i-a spus proprietarului:

    "- Uite, eu sunt colecţionar de broscuţe. Dacă îmi aduci o broscuţă, am să-ţi dau pe ea 10 euro."

    Țăranul a fugit repede în spatele casei şi a luat o broscuţă. I-a dat-o investitorului, şi-a luat cei 10 euro şi le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut.

    A doua zi, fiecare ţăran s-a dus la investitor cu câte o broscuţă, pe care a vândut-o cu 10 euro.

    După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor:
"- Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuţă am să vă plătesc câte 20 de euro."

    Țăranii au dat fuga în pădure (pentru că broscuţele din jurul casei fuseseră vândute pe 10 euro), au cules broscuţe şi le-au predat investitorului, pentru 20 de euro/bucata.

    După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuţele după cel mult o săptămână.

    Înainte de a pleca, investitorul le-a spus ţăranilor:
"- Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în SUA. Vă promit însă că, la întoarcere, am să cumpăr, de la voi, broscuţele cu 60 de euro bucata. Sunteţi interesaţi, în continuare, de afacere?"
Și a plecat, în uralele sătenilor fericiţi de pleaşca ce a dat peste ei.

    A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii şi le-a spus:
"- Fraţilor, m-am gândit la o afacere pentru voi, dar trebuie sa fiţi discreţi. Șeful meu se va întoarce peste două săptămâni şi vă va plăti câte 60 de euro/broscuţa. Dacă vreţi, vi le vând eu înapoi pentru 40 de euro bucata, iar voi le veţi vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumuşel. Ce spuneţi?"

    Sătenii s-au adunat la sfat şi au decis că o aşa afacere nu mai prind ei altă dată. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuţi, pe la bănci, care pe unde a putut, şi au cumpărat broscuţele înapoi cu 40 de euro bucata.

    Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată.

    Au rămas cu banii daţi, cu împrumuturi scumpe la bănci şi fără să deţină niciun activ în plus faţă de ceea ce aveau înaintea afacerii. Au rămas cu propriile broscuţe, din curţi şi din pădure, vândute si răscumpărate de mai multe ori.

    Le-au vândut cu 10 euro, apoi cu 20 şi le-au răscumpărat cu 40 de euro. S-au împrumutat la banci, prieteni şi au rămas cu speranţa deşartă că investitorul american le va da 60 euro. Ți se pare de actualitate?...

    Aceasta este povestea crizei, pe înţelesul celor care nu au deprins cotloanele "businessului bancar."

Fereastra vieţii

Erau doi bărbaţi, amândoi grav bolnavi, care se aflau în aceeaşi încăpere a unui spital. Deşi era o cameră mică, avea o fereastră ce dădea afară, spre lume. Unuia dintre bărbaţi i s-a permis să se ridice din pat câte o oră în fiecare amiază; patul său era în apropierea ferestrei.

    Dar celalălt trebuia să-şi petreacă tot timpul întins. În fiecare după-amiază, când omul de lângă fereastră era ridicat, îşi petrecea vremea descriindu-i celuilalt ce vedea afară. Fereastra dădea spre parc, unde se afla un lac. Pe apă se vedeau raţe şi lebede, iar copiii veneau să se joace. Tineri îndrăgostiţi mergeau mână în mână pe sub copaci. Erau flori şi pajişti iar în spate, după lizieră, era o vedere minunată a conturului oraşului.

    Omul care zăcea lungit îl asculta pe celălalt descriindu-i toate acestea şi se bucura de fiecare minut. Descrierile prietenului său l-au făcut să simtă că trăieşte. Apoi, l-a lovit gândul: de ce omul de lângă fereastră să se bucure de toată plăcerea de a vedea ce este afară şi el nu? Se simţi ruşinat, dar gândul nu-i dădea pace. Într-o noapte, celălalt om s-a trezit brusc tuşind şi sufocându-se. Bâjbâia cu mâinile după butonul de urgenţă şi nu-l găsea.

    Colegul său a privit tăcut până când nu i-a mai auzit sunetul respiraţiei. Dimineaţa, sora îl găsi mort şi îndepartă, în linişte, trupul din încăpere.

    Imediat ce găsi momentul potrivit, cel rămas ceru să fie mutat în patul de lângă fereastră. Dorinţa i-a fost îndeplinită. În minutul în care infirmiera părăsi camera, se ridică pe un umăr, cu mare greutate şi durere, şi se uită pe fereastră: dădea spre un zid alb...

Datoria

O groaznică secetă cuprinsese un ţinut întreg. Iarba mai întâi se îngălbenise şi apoi se ofilise cu totul. Tufişirile se uscaseră şi copacii îşi pierduseră seva. Nu cădea din cer niciun strop de ploaie şi dimineţile veneau una după alta fără să aducă pământului măcar trecătoarea prospeţime a picăturilor de rouă.

  Vieţuitoarele mai mici sau mai mari mureau cu miile. Puţine erau acelea care aveau forţa de a fugi din acel deşert care înghiţea totul. Zi după zi, seceta era tot mai grea. Până şi rădăcinile adânc înfipte în pământ îşi pierduseră puterea. Toate fântânile şi izvoarele secară. Apa pâraielor şi a râurilor scăzuse de tot. Doar o singura floare rămăsese vie, deoarece un izvoraş mai dădea câţiva stropi de apă. Izvorul însă era disperat şi spunea:

  - Totul este arid, secat şi pe moarte. Şi eu nu pot să fac nimic. Ce noimă au cei doi stropi de apă pe care îi dau?

  Prin apropiere era însă un bătrân copac puternic. Copacul asculta plânsetul izvoraşului şi el îi spuse micuţului:
- Nimeni nu aşteaptă ca tu să înverzeşti iar întregul deşert. Datoria ta este să ţii în viaţă aceea floare. Atâta doar...

  Cu toţii suntem responsabili pentru o floare. Uităm însă prea adesea de ea şi ne plângem de tot ceea ce nu izbutim să facem!

Simbolul profesionistului

Paganini... Unii spuneau despre el că era foarte ciudat, alţii că era supranatural. Notele magice pe care le scotea vioara sa erau dumnezeieşti, de aceea nimeni nu voia să piardă şansa de a-i vedea spectacolele.

  Într-una din seri, asistenţa aştepta cu nerăbdare începerea reprezentaţiei. Când Paganini aşeză vioara la umăr şi se auziră primele note, publicul era în extaz. Sunetele păreau să aibă aripi şi să zboare la atingerea degetelor sale încântatoare.

  Deodată, se auzi ceva straniu. Una dintre corzile viorii lui Paganini se rupse. Dirijorul, orchestra, publicul înlemniseră, dar nu şi Paganini. Uitându-se la partitură, continua să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme. Dirijorul şi orchestra, exaltaţi, reluară bucata muzicală.

  Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator distrase atenţia spectatorilor. Se rupse o altă coardă a viorii lui Paganini. Dirijorul se opri din nou. Orchestra la fel. Dar nu şi Paganini! Ca şi cum nimic nu s-ar fi întamplat, el continuă concertul, scoţând sunete dintre cele mai imposibile. Dirijorul şi orchestra, impresionaţi, se întoarseră la cântat.

  Dar, nefericirea se întamplă din nou! O a treia coardă a viorii lui Paganini se rupse. Dirijorul se blocă, orchestra se opri, respiraţia spectatorilor se tăie. Însă Paganini continuă. Scoase toate sunetele de la coarda unică ce rămase din vioara sa distrusă, ca şi cum ar fi fost un contorsionist muzical. Nicio notă muzicală nu a fost uitată. Dirijorul se încuraja, orchestra se motiva, iar publicul trecu de la linişte la euforie, de la inerţie la delir. Paganini a atins gloria! Numele său străbate timpul.

  Nu a fost un violonist genial, dar este simbolul profesionistului care continuă să meargă înainte în ciuda imposibilului.

Când veţi fi descurajaţi, nu renunţaţi niciodată. Treziţi-l pe Paganini care se află în voi şi avansaţi pentru a învinge! Victoria este arta de a continua. Cand totul pare să se prabuşească, daţi-vă şanse şi mergeţi mai departe. Niciodată nu vi se vor rupe, în viaţă, toate corzile. Însă dacă, din întâmplare, veţi fi la fundul prăpastiei, aceasta va fi şansa de a atinge cea mai bună coardă din univers: încrederea în voi înşivă!