Solus ero-Octavian Goga

Tu, preacurată rază, ce-ai coborât din stele

Să luminezi în noaptea singurătăţii mele,

Ascultă-mi rugăciunea, ce-o gem cu buza arsă;

Din preajma vetrei mele, fă calea ta întoarsă.

Păcătuieşte raza curată, viorie,

Când se opreşte-n drumu-i pe-o straşină pustie,

Înveşmântând cu picuri din sfânta ei văpaie

O scorbură, ce poartă un cuib de cucuvaie.

Vezi, zboar-atâţia fluturi în necuprinsul firii,

Şi strălucesc pe câmpuri, în floare, trandafirii.

În calea ta senină, spre ei îndreaptă-ţi zborul

Căci lor te dete-n gându-i de-viaţă-dătătorul,

Tu, preacurată rază, ce-ai rătăcit din stele,

Să luminezi o clipă singurătăţii mele.

Eu port în mine noaptea, şi-n bezna ei adâncă

Mi-e sufletul un vultur înlănţuit de-o stâncă;

Ar vrea adâncul bolţii cu zboru-i să-ntretaie,

Prin câmpuri de lumină, prin drumuri de văpaie,

Să-şi scalde ochii tulburi în râuri largi de stele...

Dar aspra ţintuire a lanţurilor grele

Cu praful sur al roţii îi înfrăţeşte rostul...

Zadarnic vrea să-şi cate în ceruri adăpostul:

Cu glas nebun el urlă, şi bletemă, şi ţipă,

Şi sânge cald stropeşte trudita lui aripă,

Şi veşnic o să lupte, în patima-i păgână,

Cu bulgării de piatră, cu lumea de ţărână...

Zâmbind amar se-ntreabă deci mintea gânditoare:

De ce ar veni la mine făptura ta de floare?

Tu, înger cu ochi limpezi, cu aripi de mătasă,

De ce te cutremuri de-o luptă ne-nţeleasă?

Când zbor atâţia fluturi în necuprinsul firii,

Şi strălucesc pe câmpuri, în soare, trandafirii...