Amărâta turturea - Ienăchiță Văcărescu

Amarâta turturea

Când ramâne singurea,

Caci soția s-a răpus,

Jalea ei nu e de spus.

Cât traiește, tot jălește,

Și nu se mai însoțește.

Trece prin flori, prin livede,

Nu să uită, nici nu vede.

Trece prin pădurea verde

Și sa duce, de se pierde;

Zboară, până de tot cade,

Dar pre lemn verde nu șade.

Si când șade câteodata

Tot pre ramură uscată;

Umbla prin dumbrava-adâncă,

Nici nu bea, nici nu manâncă.

Unde vede apa rece,

Ea o turbură și trece;

Unde e apa mai rea,

O mai turbură și bea.

Unde vede vânatorul,

Acolo o duce dorul,

Ca s-o vază, s-o lovească,

Să nu se mai pedepsească.

Când o biata pasărică

Atât inima iși strică,

Încât dorește să moară

Pentru a sa soțioară,,

Dar eu om de-naltă fire

Decât ea mai cu simțire,

Cum poate sa-mi fie bine ?

Oh ! amar și vai de mine !