Asfințit-Octavian Goga

Crai bătrân, pornit spre rugă,

Vine-Amurgul de pe munte,

Împărţind cernite-odăjdii

Brazilor cu bărbi cărunte.

Umiliţi se-ndoaie brazii,

I se-nchină, i s-apleacă,

Şi cu zvon de surle-l lasă

Pe măria-sa să treacă.

Stăruie domol moşneagul,

Mai coboară, mai se suie,

Şi-nspre marginea pădurii

Stă la colţ de cărăruie.

Ostenit, pe-un zgheab s-aşază

Şi clipind tremurătoare

Genele lui argintate,

Ce mi-şi vede, ce mi-l doare?

Măre, colo, mai departe,

Se îmbină două creste,

Şi-n poiană ce s-arată

E aievea, nu-i poveste.

Părul galben răsfirându-şi

Răsturnat peste răzoare,

– De huzur i-s roşi obrajii –

Doarme leneş craiul Soare.

Se încruntă greu bătrânul,

Murmurând încet în barbă,

De sfială se cutremur’

Firicelele de iarbă.

Îşi spun taina la ureche:

“Crai de glume, stai ş-adastă,

Moş Amurg aleanu-ţi poartă,

Nu-ţi dă fata de nevastă”.

Craiul tânăr sus pe creste

Simte-a ierbilor povaţă,

Şi de jale, biet voinicul

Se întunecă la faţă.

Către casa lui din peşteri

Necăjit moşneagul pleacă.

Brazii-nfioraţi îl lasă

Pe măria-sa să treacă.

În oftat se-ndoaie fagii,

Tremură în crâng alunii

Şi deodat’ pădurea-ntreagă

A-nţeles durerea Lunii…

Biată Lună tremurată,

În zadar te-arăţi în cale,

Toate florile surate

Plâng de dorurile tale.