Ordinul jartierei-Florin Iaru

Eram ultimul reprezentant
al camerelor locuite
(şi cel mai întîrziat)
În urmă, paharul gol mă va descrie
cum nu se poate mai bine...
Femeia care a rîs gîdilată...
Pendula care a fost consultată...
I.M.S.-ul înecat în zăpadă şi pe care am scris
un cuvînt mic...
Cîinele care n-a vrut să-nţeleagă
cum se poate trăi în case pe timp de iarnă...
Brusc am început să vorbesc cîinelui
să-i spun îngrozitoarea
a camerelor locuite
cu ferestre nisipoase
cu bibliotecă încinsă la roşu.

Brusc a început cîinele să mă înţeleagă
şi coada lui grea a dirijat o clipă timpul.
Brusc ne-am declarat de acord
cu zăpada care înnebunise
în cădere liberă.

- Dă-mi un foc - a adăugat tîrfa - şi
hai în parc să facem ceva pe zăpadă!
Apoi şi-a suflecat tot piciorul
pînă la jartiera bătrînă
pe care mai putrezea în patru litere
obositul Hony.
- Dă-mi un foc a spus şi hai în parc.
Lumea nu merită decît un sfîrşit
în negru pe alb.

Ea îşi făcea meseria.
Eu nu i-am spus nu.
Eu am dus coasa ei, umbreluţă tăioasă pe umăr
fără să mai tai
Cîinele ne-a urmat scoţînd strigăte de uimire.
(Poate că ei îi plăcea să facă asta.
Poate că de aceea suna ceva ruginit
pre braţul coapsei dumisale)
Poate aşa umbrele lumii rămăseseră rare.
Dar spune şi tu, iubito,
cine-ar fi gîndit ceva rău,
nu zău,
cine-ar fi gîndit ceva rău
pe o asemenea ninsoare?

Hai Ku
Mine peste muntele Fudji

Capul meu cade
pe
maşina de scris
..........................
fruntea de rînduri mi-a plină

cîntec de trecut strada

Ce grea a fost strada pe care m-am culcat!
Sufletul meu a umplut perne cu pietre
cu şisturi bituminoase -
şi în oase
a curs cu măduvă de lătrat.
Ce greu era semaforul de treceri pe roşu
în chinuri năştea el culoarea verde!
Ce aglomeraţie pe zebră
pe rinocerul ce-a refuzat
plimbarea duminicală
pe acuzatul
cu mîinile electrocutate în poală
şi o femeie care ieşea şuierînd
din amintirile tale
ca x y din algebră
ca publicul evacuat din sală.

Ce grea era strada, mamă, pe care m-am culcat!
Ce trist trombonistul
care lega trotuare
cu arpegii sfîşietoare
do-mi do-re-mi fa-fa-fa
Maşinile grele - ce multe se adunaseră
şi ce discret - mă călcau
triburi barbare
avînd de păscut
de luat femei
de hrănit o Asie mare
cît un început de iluminare
Ce greu era episodul care cădea din televizor
ca o halteră mondială pe un particular picior

Mi-aş fi aşternut pămînt de-aş fi crezut în stele -
aş fi dormit străzi şi bulevarde de-a rîndul
pentru că
domnilor, da,
eu am făcut sfertul de secol
în oraşe fără părere de rău.

Ce greu era corpul tău
în mişcare
prin
dragostea mea
copilul meu
Strig
din nou după tine
cu toată singurătatea de care sînt în stare.