duminică, 29 iulie 2012

Caprioara pierduta-Cristian Petru Balan

Bătrânul pădurar s-a-ntors din largul zării
La casa-i din pădure-ascunsă-ntre coline.
Acolo, -n dreptul curţii, în mijlocul cărării,
Găsi o căprioară culcată sub glicine.

S-a aplecat cu grijă şi-n braţe-a luat-o-ncet...
Era rănită, biata, în piept, cu-nsângerare,
Şi tremura-n durere, gemând uşor, discret;
Dar el ştia de leacuri şi ierbi vindecătoare

Şi-a dus-o iute-n casă cătând s-o oblojească
Şi ca să-i spele rana de sânge şuroind;
I-a scos din rană plumbii, i-a pus sulfine, iască,
I-a dat salată verde şi dragoste, şi-alint...

Şi astfel căprioara s-a-nzdrăvenit cu zile
Şi s-a-mblânzit supusă zburdând pân' la izvor,
Dar revenea prin preajmă păscând printre zambile,
Părea că totdeauna va sta lângă pridvor.

Iar pădurarul vesel şi fericit se-arată,
Simţind că nu e singur, simţind că-i îndrăgit...
De-aceea îi răspunse cu dragostea lui toată,
O, cât e-acum de mândru şi cât de fericit!

Cu drag, el îi culege frăguţii dulci din vale,
O-mbracă în ghirlande de frunze şi de flori,
Ori îi sărută ochii şi botişorul moale
Şi-i cântă blând din fluier, şi seara, şi în zori...

Gingaşa căprioară, ţâşnind din muşchiul verde,
Se-ntrece-n salt cu mieii voioşi de pe tăpşan;
Aleargă după fluturi şi prin poieni se pierde,
Se-ascunde printre ierburi ori zburdă cu elan.

Spre seară, se întoarce la casa dintre cetini
Unde primeşte dulciuri şi fărâmiţe moi;
Ea simte că-i iubită, şi simte că-s prieteni,
De-aceea totdeauna ea vine înapoi!

Dar într-o zi ploioasă bătrânu-i pierde pasul,
Căci mândra căprioară a dispărut subit.
Atunci porni pe urmă-i şi, ridicându-şi glasul,
O strigă lung prin codru - dar ea n-a mai venit...

Zadarnic, pădurare, o cauţi prin desişuri!
Zadarnic, zi şi noapte, o strigi şi pieptu-ţi rupi!
Nu ştii că-n codru-acesta sunt mii de ascunzişuri?
Şi n-auzi tu, prin ceaţă, cum urlă-atâţia lupi??!

Un comentariu:

  1. Un poem minunat adresat atât copiilor, cât şi celor mari, iubitori de natură şi de întâmplări inedite.

    RăspundețiȘtergere