Paingi, cucuvăi înţelepte
se-ntrec să-mi oprească urcuşul nocturn
de strajă pe strâmtele trepte.
Dar nu e nici buhă cu strigatul ei,
nici iască cu ochiul sinistru,
nici aprige pliscuri ce scuipă ulei,
nici aripi suflând ca un sistru,
nici spadă jucându-mi pe crestet pieziş,
nici limba-ntre graniţe oarbe
să stea împotriva acestui suiş
ce-ntr-una, hipnotic, mă soarbe.
Treptat izbăvit de pământul greoi,
desprins de lumeşti simulacre,
mă-atrage un cer limpezit ca un sloi
cântând din văpăile sacre.
Cu ce fel de grai să rostesc pe deplin
şi cui - amuţitul elogiu?
În turn, îngheţat, albăstriu, cristalin,
mă-aşteaptă un divin orgoliu.
Mărire acestei adânci arătări!
În locul rotirii de zodii,
cu inimi aici şi la mari depărtări
stau orele fixe, ca rodii.
Uitate sunt, deci, izgonite de timp
aversa de stele-n înalturi,
şi naşterea florii superbe din ghimp,
şi goana dorinţei în salturi.
De-acolo de sus, de pe înaltul prag
privesc fascinat înafară.
Ce sferă perfectă! Pământul cel mic
cu multele sale învelişuri
e una: nimic nu se naşte, nimic
nu moare în lut şi-n frunzişuri.
Vai mie, credeam că fărâma e-n mers!
Iertare, ah! somnuri eterne,
minuni împietrite cu licărul şters
de-o iarna ce nu se mai cerne.
Ca roiuri de ornice prinse-n îngheţ
ce-mi mângâie ochii şi părul,
descopăr în lucruri tiparul măreţ,
modelul dintâi, Adevărul.
Nicicând n-am crezut că-o să poată-ncăpea
pădurea-ntr-o singură ghindă,
noianul de stele-ntr-o singură stea,
oceanu-ntr-un ciob de oglindă.
Aceasta e fața trăind dedesubt
a lumii, obrazul de taină:
integru, statornic, în veci necorupt,
mereu despuiat de-orice haină.
O, veşnic aş vrea să întârzii aici,
pe treapta supremă la care
fiinţa nu scade ca umbrele, nici
prezenţa nu trece-n mişcare.
Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,
şederea a toate-ntru sine.
Dar vai! răsuflarea mea, ca un foc,
topeşte zăpada sub mine.
O limbă porneşte să mişte, şi bat
cleios adormitele ore,
şi prind să răsară-ntr-un spaţiu curbat
de spaime străvechi aurore;
privelişti limpide se-mpăienjenesc,
departe o lună apune,
cad codrii cu-un ţipăt prelung, omenesc
şi marea începe să sune.
O, nu-mi este dat ca în marele ger
să dăinui! Vai, nu mi se cade
aici, unde toate - salvate - sunt cer,
aici, în oprite cascade,
să-ntârzii prea mult: nu sunt vrednic să port
în ochi fericita vedere
a viului care-mi apare ca mort,
a tot ce durează-n cădere...
De-aceea mă-ntorc întristat şi cobor.
Paingi, cucuvai înţelepte
mă cheamă-ndărăt, mă ajută să zbor
în jos, pe spirale, pe trepte.
Dar eu încă șovăi: mă tem să mă scald
în ore ce iarăşi mă-nhaţă.
Eu plâng, şi mă zbucium în trupul meu cald.
În turn, orologiul îngheaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu