Acum o sută, o mie de ani.
Auziți păianjeni ? Auziți șobolani ?
Am avut un copil și-o nevastă.
Când a fost fericirea aceea
cu chipuri pamântești diafane ?
Înecuri, sfârșituri de lumi, uragane,
mi-au smuls din viața odrasla, femeia.
Au trecut o sută, cinci sute de ani,
s-au rupt munții și-au crescut bozii.
Rareori ca dinamita fac explozii,
amintirile ascunse prin bolovani.
Și în tăcerea lor scurt detunată
un chip îmi zâmbește și coase.
Din pat , două mâini mici, somnoroase,
întinse, parcă mă fulgeră : " - Tată !"
Aicea nu-mi spune nimeni pe nume,
Trec sutele de ani la-ntâmplare.
Aicea sunt : mă~ăla, un oarecare,
apoi cad iarași în bezne postume.
Dar ce-i ? S-a rupt cerul ? E mort Dumnezeu ?
Și suntem numai trei din toate ?
Viața-i de scrum și am rămas în cetate
doar noi : veșnicia, celula și eu !...
De-aș zări măcar o frântură de stea !
Ce fiară-i veșnicia, ce fiară !
I-aș cere să-mi dea un capăt de sfoară
și de milenii să mă spânzur cu ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu