Odă (în metru antic) Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei ‘nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce…

Până-n fund băui voluptatea morţii

Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai re-nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri linişiti, pe mine

Mie redă-ma!