Mare păcat …-Ion Pribeagu

De la Adjud, o văduvioară,

Frumoasă, şi pe nume Henţa,

Să plece trebuia’ntr-o seară,

Înspre Focşani, cu diligenţa.

Şi s-a-ntâmplat ca-n seara-aceia,

Că n-au plecat nici marchidani,

Nici boccegii, ci doar femeia

Cu diligenţa spre Focşani.

Porniră căişorii-n goană,

Vreo zece poştii, după ceas,

Şi tocma’n valea lui Sondroană,

Făcură’n silă, un popas.

- ‘Mânem aici, Bade Avrame?

Întreabă Henţa cu sfială –

- Aici – răspunse vizitiul -

Că-s caii rupţi de oboseală.

Însă, să nu ai nici o teamă,

Din noapte vin miresme dulci,

Ce te-nvelesc ca o năframă,

Că poţi, în tihnă, să te culci.

Ea n-ar fi vrut, dar de departe

Ţâşneau văpăi şi reverie,

Şi vizitiul zdravăn foarte,

Fir-ar al naibei el să fie!

Iar Luna-n mantă de paradă

Şi plină de indiferenţă,

Ş-ascunse-n nori ca să nu vadă

Ce se-ntâmplă-n diligenţă…

Ajunsă-a doua zi în cetate,

S-a dus la târg cu trebuinţă,

Şi după ce-şi luă de toate,

Avu mustrări de conştiinţă…

Nici nu mai vru să-şi amintească

De faptu’n taina nopţii strâns,

Şi-apoi, ca să se pocăiască,

S-a dus la Rabin şi s-a plâns:

Păcătuit-am greu, Prea Sfinte,

Fiindu-mi frică de strigoi,

Eu, tânără şi fără minte,

Şi el, simpatic şi vioi…

- Mare păcat! – a spus Rabinul -

Cu Dumnezeu să te împaci,

Voi implora tot Sanhedrinul,

Voi da ofrandă la săraci,

Din tfilimi ţi-oi citi misterul,

Ce iartă oamenii’ntre ei,

Şi, ca să se-ndure Cerul,

Vei da şi cinci sute de lei!

- Primesc! – răspunse ea cu sete.

Si cu emoţii neştiute,

Oiţa păcătoasă de-te

Două bancnote a 500.

Se uită rabinul la sumă,

Şi-i zice plin de duioşie:

- Eu ţi-am pretins să dai 500,

Şi văd că tu ai dat 1000!

- Ti-am dat o mie, Rabi! Lasă…

Că nu-i nici o greşeală. Stiu!

Dar, vezi că…eu mă-ntorc acasă

Tot cu acelaşi vizitiu!