Gâfâind, cum e ea grasă,
Vru-ntr-o zi să stea la masă,
Căci era şi flămânzită
(Pântecu-i e vecinic gol,)
Lângă Unu. Deci domol,
Zero roagă să-l primească
Un minut să s-odihnească
Şi foamea să-şi potolească.
Însă Unu,
Ca nebunu,
Insultă pe bietul Zero:
- „Cum îndrăzneşti, hahalero,
Lângă mine să te-aşezi?
Nu te vezi
În ce hal eşti, măi fârtate?
Un nimic!... O nulitate!
Eu, cu capul sus, semeţ,
Şi drept ca un făcăleţ,
Stau în fruntea tuturor,
Stau în fruntea ţifrelor.
Să stai tu la prânz cu mine?!
Tu, pe care te-am văzut
Încă cu-n altul ca tine,
Tot aşa necunoscut,
Stând pe uşi de la latrine?
Marş d-aici!”
- „Nu fi mândru cu cei mici,
Unule,
Nebunule!
Îi răspunse Zero-ndată:
Darnic n-ai fost niciodată,
Nici bărbat,
Probă că nici nu-mpărţeşti,
Nici nu-nmulţeşti:
Acest fapt e demonstrat.”
Pe când cearta era-n toi
Şi era să fie lată,
Ţifra Două, înarmată,
Porni dârză la război
Împotriva ţifrei Unu,
Şi l-ar fi distrus, cu tunu,
Ori mai ştiu eu cu ce armă,
Dacă Unu speriat,
Pe Zero n-ar fi chemat
Cu un strigăt de alarmă.
Zero, iertând pe mişel,
Veni-ndată lângă el,
Silind pe Două să plece,
Căci – vă jur că nu-i minciună –
Unu şi Zero-mpreună
Aveau putere cât Zece.
Vechi de când cu tata Noe
E-un proverb ce spune bine:
„Totdauna ai nevoie
De unul mai mic ca tine.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu