intaiul om
trecea uimit si-ngandurat prin codri ori pe campuri,
il chinuiau mustrandu-l
lumina, zarea,norii – si din orice floare
il sageta c-o amintire paradisul -
si omul cel dintai, pribeagul, nu stia sa planga.
Odata istovit de-albastrul prea senin
al primaverii,
cu suflet de copil intaiul om
cazu cu fata-n pulberea pamantului:
“Stapan, ia-mi vederea,
ori daca-ti sta-n putinta impaienjeneste-mi ochii
cu-n giulgiu,
sa nu mai vad
nici flori, nici cer, nici zambetele Evei si nici norii,
caci vezi – lumina lor ma doare.”
Si-atuncia Milostivul intr-o clipa de-ndurare
ii dete lacrimile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu