În vârf se leagănă luceferi.
De trunchi se scarpină leproşii
Hulind pe oamenii cei teferi.
Sunt floarea cea în chip de liră,
Născută într-o vreme crudă.
Căznitul suflet o admiră,
Beţivul peste ea se udă.
Sunt cartea cea cu pagini sfinte.
Pe faţă preoţi o sărută,
Pe spate scârnave cuvinte
Înşiră golănimea brută.
Sunt o albină truditoare
„Fardată” cu polenul Lunii.
Mă ponegresc mereu laidacii
Rujaţi cu roşul Uniunii.
Sunt, poate, însuşi viitorul
Poporului cu chip de salce
Pe care-l mai învaţă chiorul
Pe unde şi-n ce fel să calce.
Sunt cel ce vrea să cânte-n Piaţă
A libertăţii dulci prescură,
În gură c-un baston de gumă,
Cu un căluş cazon în gură.
Sunt pata cea de sânge, zisa
Republica Moldovenească
Ce-n loc să frigă ucigaşul,
Încearcă veşnic să-i zâmbească.
Sunt dorul care zboară peste
Zăgaz şi apă înspumată –
Un fel de tristă libertate
Cu lacrimi mari încoronată.
Sunt Prutul singur şi istoric,
Ghimpata sârma îl răneşte.
Îl suge de-o vecie marea,
El de-o vecie izvorăşte.
Sunt doina, taina ei, pe care
Nu poţi s-o-năbuşi, nici s-o sperii
Chiar dacă-ar fi acoperită
Cu-o mie una de Siberii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu