Nu ştiu ce-mi aduce, pentru că încă nu am învăţat să citesc.
Voi lăsa savantul neştiitor al cărţilor sale şi n-am să-l întreb:
ştiu eu dacă ar putea el să-l înţeleagă?
Mi-am atins fruntea cu scrisoarea ta, am apăsat-o pe inima mea,
iar când noaptea va veni mută şi stele se vor arăta
una câte una, am s-o deschid pe genunchii mei şi voi sta tăcut.
Frunzele murmuitoare mi-o vor citi cu glas tare;
râul grăbit mi-o va fredona şi cele şapte stele
ale cunoaşterii mi-o vor cânta în ceruri.
Nu pot găsi ceea ce caut; ceea ce aş vrea să învăţ nu înţeleg,
dar această veste pe care n-am izbutit s-o desluşesc
mi-a ridicat povara, şi gândurile mele s-au preschimbat în melodii.
Toată dimineaţa am încercat să-mpletesc o cunună, dar florile-mi lunecau dintre degete. Erai aşezat departe de mine şi mă priveai pe furiş.
Întreabă ăst ochi întunecat de răutate – a cui e vina?
Încerc să cânt un cântec – zadarnică încercare. Un zâmbet pierdut tremură pe buzele tale. Întreabă-l de ce – nereuşita mea? Lasă-ţi buzele surâzătoare să-ţi spună cum glasul meu s-a întunecat în tăcere ca o albină nebună de beţie în sânul unui lotus.
E seară. E timpul ca florile să-şi închidă petalele. Lasă-mă să mă aşez lângă tine şi porunceşte buzelor mele să îndeplinească astă slujbă a nopţii, la lumina stelelor îngândurate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu