Limba ta deplină -Lucian Blaga

Limba nu e vorba ce o faci;
singura limbă, limba ta deplină,
stăpână peste taine şi lumină
e-aceea-n care ştii să taci.

Înțelepciuni-Paracelsus

Paracelsus a fost un celebru alchimist, medic, fizician, astrolog, teolog, filozof elvețian.Născut: 17 decembrie 1493, Einsiedeln, Elveția
Decedat: 24 septembrie 1541, Salzburg, Austria
Studii: Universitatea din Viena, Universitatea din Ferrara, Universitatea din Basel,

Iată câteva citate din scrierile sale:

„Am fost născuţi în această lume pentru a deveni îngeri, nu diavoli. De aceea, urmăreşte întotdeauna scopul pentru care Dumnezeu te-a creat.”

„N-ar trebui să considerăm pe nimeni prost, câtă vreme noi nu ştim cine suntem de fapt.”

„Nimic nu este atât de ascuns încât să nu poată fi revelat prin fructele sale.”

„Cine altul este duşmanul Naturii, dacă nu cel care se consideră mai inteligent ca Ea, deşi Natura este cea mai bună şcoală pentru noi?”

„Cel mai eficient medicament este iubirea.”

„Arta medicinii îşi are rădăcinile în inimă. Dacă inima ta e nesinceră, atunci şi doctorul din tine este nesincer. Dacă inima ta e sinceră, tot aşa va fi şi doctorul tău din interior.”

Fermierul care vorbea limba cailor

Un tânăr fermier american din Ohio, John Salomon Rarey, susţinea că poate înţelege şi vorbi limba cailor. El obişnuia să se închidă în staulul unui cal, oricât de periculos sau rău ar fi fost acesta şi îi vorbea timp de o oră sau două, după care animalul devenea la fel de blând ca un miel. Faptul se petrecea în anul 1850, într-o epocă în care calul era încă principalul mijloc de tracţiune şi de locomoţie. La vârsta de 12 ani, John S. Rarey îmblânzise deja, în mai puţin de o jumătate de oră, un mânz superb pe care însă chiar şi cei mai duri dintre antrenorii sau îmblânzitorii de cai încercaseră în van să-l domesticească şi care tocmai îi rupsese piciorul tatălui său. Reputaţia tânărului John s-a extins rapid şi crescătorii de cai din toate colţurile statului au început să îi ceară ajutorul sau să-i aducă animalele ce nu puteau fi îmblânzite altfel. John se închidea cu calul în grajd şi ieşea de acolo o oră mai târziu, călare pe calul devenit blând şi înţelegător.

La vârsta de 19 ani, el a plecat în Texas. Fermierii şi cowboy-ii doreau acum să-l vadă acţionând în acelaşi fel asupra unor autentici cai sălbatici. Dotat doar cu un sac de dormit şi cu un binoclu, John şi-a instalat tabăra în regiunile prin care se mai deplasau încă hergheliile sălbatice şi, timp de aproape 3 luni, el a studiat cu atenţie aceste animale. Întors în oraş el s-a declarat gata să facă faţă oricăruia dintre acei cai sălbatici.

Texanii i-au pregătit cinci cai feroce, consideraţi de neîmblânzit. Patru dintre aceşti cai îşi uciseseră deja stăpânul, iar al cincilea rănise vreo trei sau patru oameni.
Reputaţia lui John S. Rarey era atât de mare, încât toate ziarele din regiune îşi trimiseseră reporterii, iar o mulţime de 5.000 de persoane se strânsese pentru a-l vedea pe îndrăzneţul îmblânzitor.

Departe de a fi aplaudat, atunci când a apărut, John a fost huiduit copios, căci, în loc să se îmbrace în cowboy, el îşi pusese cel mai frumos costum al său. Surâzător, el s-a îndreptat către grajdul acoperit şi perfect închis, condiţie pe care o impusese şi în care fusese introdus, nu fără mari dificultăţi, primul dintre cei 5 cai. El a cerut cheia, căci solicitase de asemenea condiţia de a se putea închide în grajd împreună cu calul. Zidurile grajdului răsunau precum un tun de campanie sub loviturile teribile ale copitelor „bestiei”. John a întredeschis uşa şi a riscat o privire în interior, a aşteptat un moment, apoi, brusc s-a strecurat în grajd şi a închis la loc uşa.

Timp de câteva minute nu s-a mai auzit niciun zgomot.
- Este mort, a declarat fermierul căruia îi aparţinea calul sălbatic. Trebuie să-i scoatem corpul şi să-l înmormântăm.
Judecătorii au refuzat să acţioneze. Ei îi promiseseră lui John să nu încerce să intre în grajd înainte de mai puţin de 5 ore. Pariurile au înflorit o vreme, apoi, cum timpul trecea, au devenit din ce în ce mai rare. Nimeni nu mai dorea să parieze pe John Rarey, considerat deja mort. Aşteptarea a continuat. La cererea mulţimii, unul dintre organizatori a bătut la poarta grajdului din interiorul căruia nu se mai auzea acum niciun zgomot, dar nu a primit niciun răspuns. Fermierii şi îndeosebi femeile s-au supărat, cerând să fie deschis grajdul în care sărmanul tânăr fără arme şi fără niciun mijloc de apărare se afla, mort sau viu, la discreţia unei brute sălbatice! Nemaiştiind ce să facă şi neprimind niciun răspuns la loviturile lor, cawboy-ii au decis să smulgă uşa grajdului din ţâţâni, căci John ţinea la el singura cheie. Dar uşa s-a deschis ca prin minune. Într-o tăcere de moarte, fără să fie înşeuat şi fără frâie, calul a ieşit avându-l în spinare pe John Rarey, care era cât se poate de surâzător. A urmat apoi un urlet şi un veritabil delir. Rarey a condus calul până în mijlocul ţarcului şi a ridicat o mână pentru a cere să se facă tăcere.

Atunci, fără cravaşă, fără pinteni, cu mâna goală, el a mângâiat gâtul calului care s-a pus în genunchi, iar apoi a alunecat pe pământ. John şi-a scos atunci pălăria şi a salutat mulţimea. A urmat un nou delir şi începutul unei cariere unice. Într-o cabrioletă condusă de doi elani pe care îi îmblânzise, John a călătorit pretutindeni în Statele Unite, ţinând conferinţe asupra dresajului prin blândeţe şi făcând nenumărate demonstraţii de îmblânzire prin forţa iubirii.

Reputaţia sa a traversat oceanul şi crescătorii de cai englezi, cât  se poate de sceptici, au pus mână de la mână pentru a-l invita şi a vedea cu proprii lor ochi ce putea să facă acesta. Primind acceptul lui John Rarey, ei au întreprins o cercetare febrilă pentru a descoperi animalul cel mai furios ce exista în întreg ţinutul britanic. Alegerea s-a fixat asupra unui armăsar de curse, pe care lordul Dorchester îl cumpărase cu 4.000 de lire în anul 1853. Cruiser era un animal superb, ce atingea o viteză fantastică la finalul oricărei curse, dar care devenise subit un nebun furios. Orice grajd din lemn era făcut bucăţi în numai câteva minute atunci când Cruiser era apucat de una din crizele sale de furie, în timpul cărora ajungea, nu de puţine ori, chiar să se muşte pe el însuşi! Refuzând să-l omoare, lord Dorchester preferase să-i construiască un grajd din cărămizi şi piatră, închis cu o uşă de fier.

John Rarey a cerut să vadă mai întâi calul. Apoi, el a explicat că problema era puţin mai diferită, căci animalul nu era sălbatic, ci înnebunise. Iar cum specialiştii începuseră deja să zâmbească, el a adăugat simplu: „Totuşi, cred că pot să-l readuc la normal.”

A doua zi el a revenit împreună cu o serie de accesorii. Ca şi cum ar fi ştiut ce-l aştepta, Cruise a intrat într-una din mâniile sale teribile, dând lovituri de copite ce zgâlţâiau întreaga construcţie. Surâzând, John s-a strecurat în grajd, nu înainte de a-şi fi agăţat frumoasa pălărie într-un cui. El i-a pus calului un căpăstru şi apoi a ieşit imediat. După numai câteva minute, extenuat, calul nu mai făcea niciun zgomot. De data aceasta, John a intrat cu o curea lungă de piele, dotată cu inele, cu ajutorul căreia a legat animalul ce părea terorizat. El a trecut prin inele alte curele, pe care le-a legat de copitele lui Cruiser, construind astfel un mecanism foarte simplu prin care îl putea îngenunchea în orice moment.

John a rămas astfel timp de 3 ore împreună cu armăsarul, vorbindu-i, mângâindu-l, îngenunchindu-l îndată ce acesta începea să se agite. La data de 22 aprilie 1858, la 24 de ore după intrarea sa în boxă, John Rarey a parcurs străzile călare pe Cruiser, devenit cel mai docil şi mai blând dintre cai. Mulţimea îl ovaţiona pretutindeni.

Câteva zile mai târziu, auzind vorbindu-se despre această remarcabilă ispravă, regina Victoria şi-a manifestat dorinţa de a-l cunoaşte pe tânărul american şi de a-l vedea la lucru cu proprii ei ochi. John Rarey a fost invitat astfel la castelul Windsor, acolo unde se aflau grajdurile principale ale Majestăţii Sale.

Aflată în caleaşca uşoară, care urma să fie botezată cu numele acestui om neobişnuit, regina Victoria s-a pregătit să asiste la spectacol. Rândaşii au adus atunci un armăsar viguros, de care nu îndrăznea nimeni să se apropie şi care azvârlea din copite în dreapta şi în stânga, ţinut cu greu în frâu de patru bărbaţi care-l legaseră cu frânghii.

John Rarey a salutat, s-a scuzat şi a rugat-o pe regină să-i permită să intre cu calul într-un grajd. După numai 10 minute, nerăbdătoarea regină a ordonat să fie deschis grajdul, căci nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot.

Prin uşa deschisă ea a putu vedea armăsarul lungit pe paie şi, între picioarele sale, cu capul pe umerii calului, pe John Rarey care zâmbea. El s-a ridicat atunci, a salutat din nou, s-a scuzat pentru timpul pe care i-l răpise Majestăţii Sale, iar apoi, ţinând calul de frâie, el l-a condus şi l-a determinat să o salute pe regină coborând în genunchi!

Tânărul american a plecat apoi într-un turneu european, nerefuzând niciun cal şi neîntâmpinând nici cel mai mic eşec! Nimeni nu a ştiut vreodată în ce consta cu exactitate magia lui John S. Rarey, dar au înţeles cu toţii că ea se baza pe forţa iubirii.

Preluat din lucrarea „Cartea misterelor – o antologie a faptelor stranii”

Scrisoare, pe care Vlahuţă i-a scris-o fiicei sale, Margareta, atunci când a împlinit 17 ani

„Să trăieşti, draga mea şi să fii bună, – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire, nu. Nu, pentru că mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea… al doilea… de! Norocul şi celelalte «pere mălăieţe», care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi cât merită…
A, dacă nu ne-am atașa de imaginea noastra aşa, fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.
Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să cauţi singură drumul cel adevărat! Aşa, draga mea, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, smerește-te de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: «Uitaţi-vă la mine!».
Dar, mai ales, aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi. Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă”.

Scrisoare din Basarabia-Grigore Vieru

Cu vorba-mi strâmbă şi pripită
Eu ştiu că te-am rănit spunând
Că mi-ai luat şi grai şi pită
Şi-ai năvălit pe-al meu pamânt.

În vremea putredă şi goală
Pe mine, frate, cum să-ţi spun,
Pe mine m-au minţit la şcoală
Că-mi eşti duşman, nu frate bun.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi si vă sărut.

Credeam că un noroc e plaga,
Un bine, graiul cel sluţit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga...
Ce tare, Doamne,-am fost minţit!

Cu pocăinţă nesfârşită
Mă rog iubitului Isus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate,-am spus.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Aflând că frate-mi eşti,
Odată scăpai o lacrimă-n priviri
Ce-a fost pe loc şi arestată
Şi dusă-n ocnă la Sibiri.

Acolo-n friguroasa zare,
Din drobul mut al lacrimei
Ocnaşii scot şi astăzi sare
Şi nu mai dau de fundul ei.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Nu am, moarte, cu tine nimic-Grigore Vieru

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

MAIMUȚA ÎN COLIVIE-Carmen Sylva

De fier aceste gratii, şi-amurg şi aer greu,
Şi-atâţia cască-gură de-avalma 'n jurul meu.

Râzând ei vreau să vadă mereu truditu-mi joc,
Cu beţe mă 'ntărâtă să nu stau la un loc.

"Cum seamănă cu omul! Şi-urâtă e!" Şi stau
Privind cum hărţuită din colţ în colţ eu dau.

Voi râdeţi făr' de milă şi lacomi de privit,
Pe când eu, biata, tremur cu suflet istovit.

Vai, veseli palmierii în minte când îi am
Şi mândrele liane pe cari mă legănam

Sunt trist atunci de moarte, nu văd nimic, nu ştiu -
Voi râdeţi şi mai tare, strigând în râs: Musiu!

Şi ca prin vis a voastră injurie-o aud.
O, de-aş mai fi vr'odată prin codrii mei din Sud!

Iubită fui, ferice, sărind din pom în pom
Şi nu mă găsea nimeni urâtă ca un om.

Simt negurile morţii pe ochii 'ntunecaţi –
Aveţi de mine milă şi 'n pace mă lăsaţi!

De fier aceste gratii, şi-amurg şi aer greu,
Şi-atâţia cască-gură de-avalma 'n jurul meu

Om-Radu D. Rosetti

Te-a înşelat o dulcinee
Şi-n mândria-ţi de bărbat:
"o femee-i tot femee!"
Strigi cu glasul revoltat.

O-nselaşi amar la rându-ţi
Fără frică de păcat
Şi s-a dus plângând, zicându-ţi:
"un bărbat e tot bărbat!"

Oh! bărbat, femee... glume!
Şi de glume sunt sătul...
Cui ţi-o face rău pe lume
OM să-i zici - şi e destul.

Făptura mamei-Grigore Vieru

Portret de bătrână-Nicolae Grigorescu

Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ!
În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuşi eşti -
Iarba ştie cum te cheamă,
Steaua ştie ce gândeşti.

Lor ce le pasă cum e traiul-Constantin Tănase

În țara asta, țara pâinii,
Să aibă pâine chiar și câinii,
Guvernul nostru ne obligă
S-avem o zi de mămăligă.
Lor ce le pasă cum e trăiul...
Scumpiră trenul și tramvaiul,
Scumpiră tot, la cataramă.
Până și pâinea și tutunul
Și când înjuri pe șleau de mamă,
Ei, cică, eu fac pe nebunul.
Teoria mea-i ușoară:
Toată viața e o scară
Pe care, ca și la moară
Toți o urca și-o coboară.

Singurătate-Octavian Paler

Voi care vă întoarceți acasă
și după ce-ați închis ușa
spuneți “bună seara”
voi nu știți ce-nseamnă
să intri pe o ușă tăcând.

Iepurele,ogarul și copoiul-Grigore Alexandrescu

Calităţile noastre cele mai lăudate
Ne sînt ades în lume drept crime reproşate;
Aceasta se întîmplă de cîte ori prin ele
Oprim executarea intenţiilor rele.
Iepurele odată
Fu tras la judecată
De un ogar. În tufe atuncea prezida
Copoiul, şi sentinţe fără apel el da.
Ogarul către el aşa se adresă
Şi-n limba lui strigă:
„O, tu ce prezidezi senatul cel cîinesc,
Te rog să mă asculţi: eu viu să jeluiesc
De acest ticălos,
Ce sufletul mi-a scos.
Căci vrînd a-l întîlni, pe deal sau pe cîmpii,
El fuge parc-ar fi gonit de vijelii;
Ş-apoi n-aleargă drept,
Cu el să poţi da piept,
Ci merge tot cotiş
Şi sare curmeziş;
C-un cuvînt, n-are pas, nici umblet creştinesc.
Dar ce să mai vorbesc,
Cînd chiar măria-ta, d-o fi cum am aflat,
Ai fost adeseaori de dînsul înşelat?“
„Destul — lătră atunci copoiul cafeniu —
Pe el nici îl ascult, purtările-i le ştiu,
Orice pentru el crez, şi iată-l osîndit
Să fie jupuit.
Carnea va rămînea pentru judecător,
Iar labele vor fi pentru jeluitor.“

(„Romînia literară“, 16 aprilie 1855)

Blestemul doi-Marin Sorescu

S-a umplut casa de fum
Eu ard, nu te speria,
Eu am luat foc,
Bine că eşti aici lângă mine,
Să mă vezi,
Că tu până nu vezi nu crezi,
Nu mai vreau să ard nici eu pe înfundate,
Mi-am dat drumul.
Ai spus că dacă nu te iubesc
Nu ard şi uite proba,
Eu voiam să o ţin ascunsă.
Sărută aceste făpturi de fum
Care ies din mine, toate sunt eu,
Seamană cu mine, sunt chiar eu,
Care năpârlesc,
Înainte de a mă îngropa în braţele tale,
În buzele tale.
Un şarpe care-şi leapădă cămăşile multicolore,
Înainte de marea hibernare.
Tot tu îmi vei da zemuri de plante,
De smochine strivite ca să înviez,
Voi suge lapte din sânul tău
Să mă dezintoxic
De pământul care s-a varsat în vinele mele,
Şi s-a cerut arat,
Sunt şi pruncul şi tatal şi sfântul duh,
Dar mai la urmă,
Când ne mai vine suflarea
Acum suntem amândoi cu sufletul la gură
Şi îl bem unul de pe buzele altuia,
Îl sorbim,
Iată o idee de perpetuum mobile,
Fumul meu te îmbracă
Fumul tău mă despoaie
Am luat foc amândoi,
Ţi-am spus să stai mai departe.
Cine-o stinge aceste cuvinte,
Să fie blestemat.

Nicolae Nicoleanu -Urăsc

Urăsc noaptea, adâncimea şi cărările profunde
Apărate d-al puterii glas sălbatic, fioros,
Unde leul locuieşte, unde trăsnetul s-ascunde
Şi de unde omul fuge spăimântat şi ticălos!

Urăsc pompa şi mândria vanitoaselor palate,
Ce de lux, de bogăţie, şi de fală strălucesc,
Unde inima de milă nu suspină şi nu bate,
Pe când viţiul, risipa şi plăcerile domnesc.

Urăsc casa nengrijită, infidelă şi luxoasă;
Mama slabă, imprudentă, şi pe fiul cel ingrat,
Pe femeia prefăcută, la cuvinte mincinoasă,
Ce, de râde sau de plânge, amăgeşte nencetat.

Urăsc mâna ce cu sila pune legea sub picioare,
Şi pe judele, ce-şi vinde conştiinţa pentru bani,
Pe poet lingău şi câne, fără stimă de onoare,
Ce insultă libertatea şi se-nchină la tirani.

Dar urăsc cu mult mai aspru şi cu mult, cu mult mai tare
Decât aş urî păcatul cel mai negru, mai cumplit
Omul făr' de conştiiţă, omul făr' de remuşcare
Ce nu-şi mai iubeşte ţara şi sânul ce l-a nutrit

Henric al VIII-lea și episcopul

Henric al VIII-lea, regele Angliei, hotârî să trimită un episcop la Francisc I, regele Franţei, într-o vreme când relaţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate.Episcopul îi obiectă că misiunea încredinţată îi punea viaţa în primejdie.

- Să nu-ţi fie teamă! ripostă Henric. Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapitaţi francezii aflaţi în puterea mea.

- Vă cred, spuse episcopul. Mi-e teamă însă că nici unul din capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!

Shanti Deva, copilul cu amintiri din viaţa anterioară

În 1930, Shanti Deva, o fetiţă indiancă în vârstă de patru ani, le-a spus părinţilor că a trăit înainte într-un loc numit Muttra, că a avut trei copii şi că a murit la naşterea ultimului, dar şi că numele său anterior era Ludgi. Pentru că fata continua să povestească astfel de întâmplări, părinţii săi au început să facă investigaţii.

Au descoperit că, într-adevăr, există un sat cu acel nume şi că o femeie pe nume Ludgi murise recent acolo. În momentul în care au dus-o pe Shanti acolo, copila a început să vorbească dialectul local, ba chiar şi-a recunoscut fostul soţ şi copiii. Apoi a povestit 24 de întâmplări amănunţite despre viaţa sa anterioară, care i-au confirmat spusele.

Doina-George Coșbuc

Copilo, tu eşti gata
De-a pururea să plângi!
Şi când eşti tristă, Doino,
Tu inima ne-o frângi.
Dar nu ştiu cum, e bine
Când plângi, că-n urma ta
Noi plângem toţi, şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa.
Şi toate plâng cu tine
Şi toate te-nţeleg,
Că-n versul tău cel jalnic
Vorbeşte-un neam întreg.
Pe fete-n faptul serii
Le-ntâmpini la izvor,
Tu singură stăpână
Pe sufletele lor.
Le-nveţi ce e iubirea
Şi râzi cu ochi şireţi,
Deodat-apoi te-ntuneci
Şi cântece le-nveţi:
Să cânte ziua-n luncă
Şi seara când se-ntorc,
Când triste-n pragul tinzii
Stau singure şi torc.
Când merg flăcăi la oaste
Cu lacrimi tu-i petreci
Şi stai cu ei, ţi-e milă
Să-i laşi pustii, să pleci.
Cântând le-aduci aminte
De-o fată din vecini,
De mame şi de-ogorul
Umplut acum de spini.
Şi când i-omoară dorul
Şi-n jurul tău se strâng,
Pui fluierul la gură
Şi cânţi, iar dânşii plâng.
E plin de oameni câmpul,
Tu, Doino,-n rând cu ei.
Moşnegi şi oameni tineri
Şi tinere femei
Adună fânu-n stoguri
Şi snop din spice fac -
Din scutece copilul
Când plânge-n săhăidac
Te duci şi-l joci pe braţe
Şi-l culci apoi pe sân,
Şi-i cânţi s-adoarmă-n umbra
Căpiţelor de fân.
Din văi tu vezi amurgul
Spre culmi înaintând,
Pe coaste-auzi pâraie
Prin noapte zgomotând,
Şi-asculţi ce spune codrul
Când plânge ziua-ncet
Ah, toate, Doino, toate
Te fac să fii poet.
Şi, singură cu turma,
Privind pierdută-n zări
Spui munţilor durerea
Prin jalnice cântări.
Pe deal românul ară
Slăbit de-amar şi frânt.
Abia-şi apasă fierul
În umedul pământ.
Tu-l vezi sărman, şi tremuri
Să-l mângâi în nevoi.
Şi mergi cu el alături
Cântând pe lângă boi.
Iar bieţii boi se uită
Cu milă la stăpân -
Pricep şi ei durerea
Sărmanului român.
Eu te-am văzut odată
Frumoasă ca un sfânt,
În jur stăteau bătrânii
Cu frunţile-n pământ.
Cântai, ca-n vis, de-o lume
Trăită-ntr-alte vremi,
De oameni dragi, din groapă
Pe nume vrând să-i chemi.
Şi-ncet, din vreme-n vreme,
Bătrânii-n jur clipeau
Şi mânecile hainei
La ochi şi le puneau.
Dar iată! Cu ochi tulburi
Tu stai între voinici,
Te văd cum juri şi blestemi
Şi pumnii ţi-i rădici!
Pribegi de bir şi clacă,
Copii fără noroc,
Tu-i strângi în codru noaptea
Sub brazi pe lângă foc.
Şi cânţi cu glas sălbatec,
Şi-n jur ei cântă-n cor
Cântări întunecate
Ca sufletele lor.
Când ştii haiduci în codru
Te prinzi cu ei fărtat,
Li-arăţi poteci ascunse,
Pe stânci le-aşterni tu pat.
Când pun picioru-n scară,
Ţii roibul lor de frâu;
Grăbit, când prind ei puşca,
Scoţi plumbii de la brâu:
Iar când ochesc, cu hohot
Tu râzi, căci plumbii moi
S-au dus în piept de-a dreptul
Spurcatului ciocoi.
Ai tăi suntem! Străinii
Te-ar pierde de-ar putea;
Dar când te-am pierde, Doino,
Ai cui am rămânea?
Să nu ne laşi, iubito,
De dragul tău trăim:
Săraci suntem cu toţii,
Săraci, dar te iubim!
Rămâi, că ne eşti doamnă
Şi lege-i al tău glas,
Învaţă-ne să plângem
C-atât ne-a mai rămas!

Răzvrătire-Tudor Arghezi

Începe, Doamne, iar să-ţi pară rău

Că m-ai ales un timp să-ţi fiu al tău?

Îmi dăruiseşi un crâmpei de har

Şi-mi dovedeai că harul fusese în zadar.

Îngenuncheat nainte-ţi cu frică şi sfiială

Mă încerca mereu şi câte-o îndoială,

Şi tulburat de taine şi murmure cereşti

Te-am întrebat odată, cine eşti?

Să-mi fie singurul păcat

Pe care socoteam că l-ai uitat?

Născutul fără aripi, ca oamenii mai proşti,

Nădăjduiam că tu mă recunoşti,

Dar trebuia păcatul să-mi fie şi mai greu

De care-mi cerci sfârşitul de-a pururea mereu.

Dar n-aşteptam pedeapsa să-mi fie-atât de grea,

Când judecaşi fărâma de viaţă fost-a mea.

La câte-o cotitură rămânem faţă-n faţă,

Şi asta se numeşte în pravila ta viaţă.

Ţi-ai săvârşit Adamii şi Cainii în Satani

Nu-i mai iubeşti pe oameni ,că-ţi trebuie duşmani.

Căsătoria dintre o evreică şi un arab a avut loc duminică, în Israel.

Mesaj din partea unui elev

Dragă matematică, te rog să te maturizezi şi să-ţi rezolvi singură problemele... Cu drag X

Nicu Alifantis - Pasul Tău (Mozaic, 2013)

Contraste-Virgil Carianopol

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!...

În faţa mării-Virgil Carianopol

Cum seamăn eu cu tine, mare,
La fel, mereu neliniştit,
Închis din patru părţi de timpul,
Din care nu e de ieşit.
Mă zbat adânc, fără cruţare,
Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc,
Dar oricât aş lovi de tare
Degeaba ţărmii mi-i lovesc.
E-o luptă fără-asemănare,
Sunt malurile prea de fier.
Nici eu nu-s mulţumit, ca tine,
Doar cu bucata mea de cer.
Izbesc mereu, mereu mai aprig
Şi fără să îngenunchez,
Dar nu pot, nu, ieşi din vremea
În care-ncep să-nnegurez.
Mi-e dorul inima şi gândul
Tot răni, la zbatere proscris,
Dar încă lupt să nu stau numai
În ţărmurile mele-nchis.
Izbesc, izbesc întotdeauna
Ca tine, tot mereu la fel.
Şi mie timpul mi-a pus maluri
Şi nu pot să mai ies din el...

 Inedite (1978)

Însemnare-Virgil Carianopol

Este adevărat,
Eu nu sânt cel aşteptat.
Eu nu iau munţii în spate
Să mă duc cu ei în singurătate.
Nu am timp ani să număr,
Nu pun secera lunii pe umăr.
Eu nu iau soarele în mâini,
Nu arunc cerul la câini.
Eu trec prin viaţă
Ca printr-o zi cu ceaţă.
Tinereţea mea e o stradă
Pe care se topesc oameni de zăpadă.
Eu nu aplec sferele
Să caut în părul nopţii stelele.
Nu sunt făuritorul de pâini,
Nu aduc zorile în mâini.
Eu nu sunt profetul care să moară pe cruce,
Nu am ce să spun, nu am unde mă duce.
Dar sufletul acesta cu şerpii curcubeului în plete,
Sufletul acesta chinuit de sete,
Sufletul acesta care aşteaptă drept,
Cât o pitulice în piept,
Sufletul acesta aduce sare şi pâine,
Pentru toţi uriaşii de mâine.

Întoarcerea în timp a unui sibian

Domnul D.C. s-a născut la Sibiu în anul 1937. Inginer de profesie, are, după cum a afirmat „un adevărat cult pentru tot ceea ce este exact şi concret”. Numai că ceea ce i s-a întâmplat în 1992 depăşeşte, după părerea sa, orice logică a realităţii. „Am ezitat destul de mult până să vin să vă povestesc totul, mai ales că, de multe ori, mă întreb dacă nu cumva a fost un vis, o închipuire… Dacă nevastă-mea şi copiii nu ar fi «participat» într-un fel la toată povestea asta, cred că aş fi tăcut din gură, de teamă să nu mă ia lumea drept nebun”, a spus D.C.

„Era în august 1992”, îşi începe D.C. relatarea, „şi mă aflam cu familia la Mediaş. Mai aveam două zile de concediu şi, după ce vizitasem mănăstirile din Nordul Moldovei, hotărâsem să ne întoarcem acasă la Sibiu, făcând un ocol. Am parcat maşina lângă parcul oraşului, iar nevastă-mea şi puştii, că puşti le zic eu, dar unul are 22 şi celălalt 24 de ani, au intrat pe o alee şi s-au aşezat pe o bancă. Eu rămăsesem să încui maşina, aveam de gând să mă duc să cumpăr nişte vederi, ca să le scriem rudelor. De unde eram, îi vedeam foarte clar stând acolo, pe bancă. Am încuiat, am verificat  toate uşile şi portbagajul şi i-am făcut semn cu mâna nevesti-mii că mă duc. Am făcut doi paşi, căutându-mă prin buzunare, dar n-aveam niciun fel de mărunt; m-am gândit să mă întorc şi să-i cer Doinei, soţia mea, ba chiar m-am răsucit în loc, dar n-aş putea să vă spun de ce am renunţat la idee. Am pornit-o pe strada pe care venisem, văzusem eu acolo din maşină o librărie, numai că nu mai recunoşteam nimic… Era o străduţă îngustă, atât de îngustă încât eram sigur că nu putusem să trec cu maşina pe acolo… M-am întors şi m-am uitat, dar în spatele meu, cam la zece de metri mi-am văzut maşina… Era clar că pe acolo ajunsesem la parc… N-am dat atenţie, mi-am zis că e o simplă iluzie optică, şi am început să mă uit în jur… Îmi plăcea străduţa aia, avea un aer vechi, medieval, cu case cu pereţi de lemn… Vedeam chiar, trecând pe lângă mine, femei cu rochii şi şorţuri lungi, cu bonete pe cap, ca într-un film… Bărbaţii aveau pantaloni până sub genunchi şi haine lungi cu fireturi… Nu ştiu de ce am avut în cap că probabil se toarnă vreun film şi că eu trebuie să fiu cel puţin ciudat cu hainele mele moderne, mai ales că, pe căldurile alea, eram şi în pantaloni scurţi şi în maiou… Îmi plăcea atmosfera aia veche, chiar zâmbeam în sinea mea, întrebându-mă ce film ar reuşi să redea exact acea idee a vieţii de acum două sute de ani. Pe la jumătatea străduţei am văzut ceva ce semăna cu o prăvălie unde se vând de toate, şi cârnaţi, şi căni masive de argint şi peşte şi cerneală, cam cum îmi imaginasem deja că va fi, văzând totul în jurul meu. Înăuntru era doar un băieţaş de vreo 11 ani, cu o şapcă mare pe cap, un şorţ soios, cu mâinile înroşite şi pline de bătături… L-am întrebat de vederi, deşi îmi dădeam seama, oarecum râzând în mine că nu aveau ce căuta acolo, în decorul acela de film… Puştiul s-a uitat la mine de parcă i-aş fi vorbit de navele spaţiale şi, când i-am mimat gestul de a scrie, a scos dintr-un raft nişte fâşii de hârtie foarte subţiri, un fel de pergament şi mi le-a întins… I-am dat o sută de lei, am observat că se uită foarte atent la ea, de parcă nu mai văzuse niciodată aşa ceva, apoi a băgat-o în sertar… M-am întors pe aceeaşi străduţă, de această dată pustie, şi de-abia aşteptam să-i povestesc nevesti-mii… I-am găsit pe toţi extrem de îngrijoraţi, plângând…”

Ne-a făcut cu mâna, a mers cred că vreo câţiva metri, apoi a dispărut de parcă n-ar fi fost niciodată în locul acela

Soţia domnului D.C. se înfioară şi acum amintindu-şi strania întâmplare: „Îl urmăream cu privirea pe soţul meu, de acolo de pe banca unde mă aşezasem cu copiii. L-am văzut încuind maşina, a mers cred, vreo câţiva metri, apoi a dispărut de parcă n-ar fi fost niciodată în locul acela… Am simţit că înnebunim de spaimă, am alergat şi eu şi băieţii să vedem ce s-a întâmplat, dar acolo unde îl văzusem noi ultima oară, pe asfalt nu era decât un cerc gălbui cu diametrul cam de trei metri, de parcă un abur de culoarea aia ciudată se ridicase din asfalt!… Nu mai ştiam ce să facem, eu începusem să plâng şi să-l strig pe soţul meu şi îmi dădeam seama că deşi erau şi ei îngrijoraţi, băieţii se străduiau să-şi menţină calmul ca să mă liniştească pe mine…

Am vrut să anunţ poliţia, dar cel mai mare mi-a spus că mai bine să aşteptăm puţin, să vedem ce se întâmplă, că ce-or să zică poliţiştii când o să le spunem că un om în toată firea a dispărut brusc de sub ochii noştri, de parcă l-au răpit extratereştrii! Să nu mă întrebaţi ce-a fost în sufletul meu în acea jumătate de oră până s-a întors bărbată-meu, ce griji şi gânduri mi-am făcut, iar el, când a apărut părea aşa de vesel că nu mai ştiam ce să cred…”

„Asemenea hârtie se făcea acum 200 de ani… De unde o aveţi, e o moştenire de familie?”

Oftând domnul D.C. îşi continuă relatarea: „Mi-au povestit şi mie ce se întâmplase, adică ce văzuseră ei, cum dispărusem eu chiar de sub ochii lor şi de-abia atunci mi-a venit în cap că poate am înnebunit… Când le-am spus ce păţisem, pe unde fusesem, s-au uitat foarte ciudat la mine, de parcă ei, propria mea familie, credeau că nu mai sunt în toate minţile… De-abia când le-am arătat şi lor hârtia pe care o cumpărasem m-am uitat şi eu mai atent la ea… Era atât de subţire de parcă stătea să-mi pocnească între degete… Ca să-i conving le-am zis să vină cu mine să le arăt şi lor… Numai că, culmea culmilor, aceeaşi stradă arăta cu totul altfel acum! Era o stradă obişnuită din zilele noastre, cu blocuri, cu alimentare, ba chiar şi librăria unde vrusesem iniţial să ajung… Am intrat, ai mei se uitau la mine parcă înfricoşaţi, am încercat să nu-i iau în seamă şi m-am apropiat de vânzătoare, o tinerică… Când i-am arătat hârtia şi am întrebat-o dacă au aşa ceva de vânzare, s-a strâmbat la mine şi m-a luat peste picior: «Asemenea hârtie cred că se făcea acum 200 de ani… De unde o aveţi, e moştenire de familie?» Nu mai ştiu ce a fost, am leşinat acolo… M-au dus ai mei la maşină, mi-au dat un Rudotel şi, până la Sibiu am dormit neîntors… Când m-am trezit, m-am gândit că visasem, dar dacă n-aş fi avut hârtia aia…”

Din arhivele oraşului Mediaş a aflat că strada pe care păşise în 1992 existase în 1780

„Nu vă mai spun că am fost ca nebun… De atunci m-am dus cred că de cinci ori la Mediaş, l-am bătut în lung şi în lat, am ajuns să cunosc oraşul acela mai bine decât Sibiul unde m-am născut şi locuiesc, dar n-am dat de strada cu pricina… De curând am răscolit toate hârţoagele din biblioteca oraşului şi am dat de o schiţă a unei străzi care arăta exact ca cea pe care trecusem eu… Numai că strada respectivă existase până în anul 1780, când fusese mistuită de un incendiu!… Tot în documentele acelea scria că nu scăpaseră cu viaţă decât trei dintre locuitorii străzii respective!… Spuneţi-mi sunt eu nebun? Cum aş fi putut eu să trec, în 1992, pe o stradă care nu mai exista din 1780? Cum se poate explica asta?…”

Dl. Radu F., medic, membru al Societăţii Române de Parapsihologie, a avut amabilitatea să încerce o explicaţie a ciudatului fenomen.

„Asemenea lucruri  s-au mai întâmplat, se cunosc chiar câteva cazuri celebre de oameni care s-au întors în timp… În terminologia noastră, astfel de treceri se numesc «capcanele timpului». De altfel, explicaţii logice nu există pentru asta, singurul lucru pe care mi-aş permite să-l afirm ar fi că subiecţii unor astfel de întâmplări, au o predispoziţie naturală pentru asemenea întoarceri în timp, predispoziţii existente şi palpabile numai la nivelul subconştientului…

Chiar dacă pare o întâmplare, hai să-i zic de domeniul science-fiction-ului, şi aceasta pentru că cei mai mulţi dintre noi refuzăm să credem că Natura ne-ar permite să păşim în alt timp, în alte epoci, eu continui să cred că acest lucru este cu putinţă… Într-o zi, cred că ştiinţa va fi capabilă să ofere o explicaţie pentru asemenea fenomene sau cel puţin va încerca, oferindu-le un nume adecvat, o categorie… De îndată ce botezi ceva într-un anumit fel, acest «botez» devine un substitut pentru fenomenul în sine… Se va ajunge, cu certitudine, într-o zi la cunoaşterea reală a tuturor secretelor timpului şi la înţelegerea lor.”


Fragment din lucrarea „Spaţiu, timp şi dincolo de ele prin yoga”

La 10 000 de metri

Bing-bang, bing-bang – iată sunetul pe care-l aştept.
Viaţa mea se rezumă la aşteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viaţa la 10.000 de metri şi trebuie să înghit toate prostiile pasagerilor. Obligaţia mea profesională este ca să accept totul, cu zâmbetul pe buze. La zborul trecut am avut o pereche de gemeni care au plâns non-stop, timp de 7 ore. Sunt convinsă că au adormit imediat după aterizare şi, în următoarele două zile, nu se vor trezi decât ca să mănânce.
Bing-bang, bing-bang, sunetul se repetă enervant. Trebuie să mă duc la 23B să văd ce vrea. Dumnezeule, nici măcar nu am decolat bine şi sunt chemată. E clar, voi avea o zi grea. Gândurile îmi zboară în aşteptarea semnalului de la pilot, că decolarea s-a încheiat. Acum sunt supărată, problemele au început să apară odată cu vizita mamei mele la spital, pentru controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam de mână şi… bing-bang, bing-bang. Astăzi sunetul ăsta o să mă omoare, 23B nu are pic de răbdare.
     Mă uit la colega mea, care-mi face semn că pot să plec. Pilotul a terminat decolarea şi a dat semnalul. Mă ridic, îmi aranjez fusta şi cu mâna dreaptă îmi netezesc o cută impercetibilă a gulerului. Cu zâmbetul profesional pe figură, dau perdeluţa la o parte şi păşesc la clasa întâi. Ochii scanează rapid persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni de afaceri, care-şi scot laptopurile, un bărbat între două vârste ce se pregăteşte să citească o carte şi o familie cu doi copii. Mama copiilor îmi zâmbeşte sincer. Primesc cu multă bucurie zâmbetul ei şi o întreb dacă doreşte ceva. Îmi răspunde că nu. Până acum stăm bine, la clasa întâi n-o să fie probleme. Mai sunt şi câteva locuri libere.
     Îmi continui drumul pe culoar şi mă îndrept grăbită spre 23B. Cum o zăresc, îmi dau seama că este exact persoana care aduce necazurile. Tânără, înfumurată, crede că le ştie pe toate şi că i se cuvine orice. În mintea ei, toţi oamenii de pe Pământ s-au născut şi trăiesc numai ca să-i facă ei pe plac. Din păcate, eu chiar va trebui s-o mulţumesc.
     - Vreau să mă mutaţi de pe acest loc spune ea cu un glas piţigăiat.
     Respir adânc si o întreb zâmbind:
     - De ce doamnă? Care este problema?
     - Nu vezi că m-aţi aşezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta, tot zborul?
     Uuupss! Problemă rasială, îmi spun în mintea mea. Arunc o privire către ceilalţi pasageri şi văd că toate privirile sunt aţintite asupra mea. Toţi aşteaptă răspunsul meu.
Mi-e greu să spun ceva, mă uit la bărbătul de culoare de lângă ea şi-l văd cum se uită şocat la mine, fără să îndrăznească să spună ceva. Hainele îngrijite şi privirea inteligentă trădează un intelectual ce pare a merge la o conferinţă.
     - Voi căuta să văd ce pot face, doamnă, îi răspund femeii, zâmbind.
     Mă duc până în spatele avionului. Este aşa cum am bănuit. La “economic” toate locurile sunt ocupate. Știam asta, dar trebuia să mă conving. Simt în ceafă privirile a zeci de oameni. Toţi sunt curioşi să vadă cum se va dezamorsa situaţia aceasta tensionată. Ajung din nou la 23B.
     - Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul este plin… şi fac o pauză, în care o privesc şi o văd cum stă gata să explodeze de revoltă şi de scârbă … singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am acceptul căpitanului, pentru a putea muta o persoană la clasa întâi.
Dintr-o dată, o văd cum ia o faţă victorioasă şi întâmpină toate privirile dezaprobatoare, cu un aer de superioritate.
Toţi pasagerii mă privesc supăraţi. Toţi se aşteptau de la mine să o pun la punct, pe această femeie. Nu pot să stau să le explic că nu am voie să mă cert cu pasagerii şi că nu aş fi făcut decât să pornesc o ceartă inutilă.
     Ajung la căpitan şi-l întreb dacă pot muta o persoană de la “economic”, la “business”, din motive rasiale.
Căpitanul îmi spune să procedez cum cred eu de cuviinţă, ca să rezolv situaţia. Cuvintele lui “am încredere în tine, ştiu că te vei descurca minunat” mi-au adus un zâmbet pe buze. Deja mă simt mai bine şi acum pot gestiona orice situaţie dificilă.
     Cu acordul căpitanului, mă întorc la femeia isterică. Acum zâmbesc din toată inima şi încep să vorbesc:
     - Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă.
Un murmur de nemulţumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila. Negrul tăcea. Am lăsat murmurul să se stingă şi, exact când femeia începea să-şi strângă lucrurile, am continuat:
     - Domnule… aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru faptul că aţi fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană atât de neplăcută.
     Dintr-o dată, am fost luată prin surprindere de zeci de aplauze şi ţipete de bucurie din întregul avion. Toată lumea se bucura alături de negrul, căruia îi zărisem lacrimi în ochi.

     (Întâmplare adevărată, petrecută pe data de 14 octombrie 1998)

 

Ave Maria -Schubert ( Imagini din Livorno )

Odd figure on the Moon?

Wat Rong Khun sau Templul Alb

 Wat Rong Khun  se află la 15 km de Chiang Rai ,Thailanda  și e un templu budist și hinduist ,proiectat de   pictorul vizionar :Chalermchai Kositpipat. E realizat complet în gips și bucăți de oglindă care reflectă splendid lumina soarelui.
Construcția  a început în 1997 și se estimează finalizarea sa în jurul anului 2070.

Rețeta de 5 minute pentru întărirea sistemului imunitar

Despre usturoi, se ştie deja că este de 100 de ori mai puternic decât antibioticele în lupta cu bolile, iar proprietăţile antivirale sunt cât se poate de eficiente. Mierea, lămâia şi piperul roşu au şi ele o reputaţie foarte bună. Împreună, formează un adevărat elixir care te ajută să previi nenumărate boli - de la o banală răceală la cancer.
Reţeta de mai jos are un timp de preparate minim, dar beneficiile asupra organismului sunt maxime. Ea a fost recomandată de Natasha Longo, o nutriţionistă celebră şi consultantă pe nutriţie, pe site-ul Preventdisease.com.
• 1 lămâie
• 1-2 căţei de usturoi
• 1/8 linguriţă de piper roşu
• 1 lingură de miere
Pasul 1: taie lămâia în două;
Pasul 2: stoarce sucul de lămâie dintr-una din jumătăţi. Păstrează coaja rămasă;
Pasul 3: Mărunţeşte usturoiul şi lasă-l să stea aşa timp de 10 minute. Apoi, adaugă-l în zeama de lămâie, împreună cu piperul roşu;
Pasul 4: Adăugă şi mierea şi amestecă toate ingredientele foarte bine;
Pasul 5: Pune sucul obţinut în coaja de lămâie rămasă de la pasul 2 şi consumă cu tot cu pulpă.

Rococo - Versuri :Ion Nicolescu ,Muzica :Nicu Alifantis

Rococo, ah, rococo. N-aţi văzut ceva maro?
N-aţi văzut o herghelie pe un petec de hârtie?
Erau anii mei fugari deghizaţi în armăsari,
În imagini încarnate, gânduri paricopitate.

Doamne, numai peteci cu lumină, nicio zi --
Întunericul mi-ar spune unde-s pleoapele nebune,
Unde-mi sunt podoabele, orele, potcoavele
Furate de îngerii răi din valea plângerii?

Ia-mi cu moarte viaţa, colorată hoaţa
Lasă-mi negativul, capului captivul.
Poate or să revină, caii fără vină
Să îmi pască doagele geniului, oloagele.

Tradiţia spirituală dacică

Dacii, ne spun mai mulţi istorici, credeau în nemurire, erau convinşi că sunt nemuritori. De aici, deduc marii cronicari ai antichităţii, decurgea eroismul lor legendar care le-a adus faima de a fi “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Oricum, lipsa fricii de moarte atestă un nivel spiritual elevat, întrucât teama de moarte este considerată în toate tradiţiile spirituale autentice unul dintre cele mai dificile obstacole pe calea spirituală.

Regalitatea la daco-geţi era considerată de autorii antici ca având un caracter sacru. Cu toate că nici Burebista, nici Decebal nu şi-au asumat prerogative de ordin religios, totuşi se credea, după cum nota Criton, medicul împăratului Traian, că Marele Preot îi transmitea regelui anumite puteri supranaturale. În tradiţia orientală, în special indiană şi chineză (taoistă) se insistă asupra faptului că toţi conducătorii naţiunilor trebuie să fie în primul rând mari înţelepţi sau sfinţi, iar textul fundamental al tradiţiei taoiste (Tao Te King, Cartea cărării şi a virtuţii), conţine multe îndrumări spirituale destinate conducătorilor neamurilor. În plus, existau anumite iniţieri spirituale şi mistere destinate doar acestora.

“Zeul Suprem al dacilor este fără nume, fără calificare”, ne spune Strabon, şi recunoaştem aici credinţa vedică în existenţa unui Dumnezeu – Suprem Absolut – fără nume, atribute, sau formă, fără echivalent în tradiţiile europene antice, Dumnezeu Tatăl din creştinism.

Medicul grec Dioscoride (sec I e.n.) ne-a transmis o listă de 42 de plante medicinale folosite de daci. În concepţia medicală a dacilor, trupul trebuie tratat ca un ansamblu, împreună cu psihicul, chiar Platon relatând faptul că învăţăturile lui Zalmoxis spuneau că trupul trebuie tratat împreună cu sufletul. Remarcăm aici viziunea asemănătoare cu a medicinii tradiţionale indiene, sistemul Ayurveda, şi chiar cu cea a sistemului yoga.
Dacii erau vegetarieni, lucru remarcabil în antichitatea europeană, viziunea istorică simplistă fiind aceea că omul primitiv era un vânător.

Religia dacilor era iniţiatică şi misterică, caracterizată de actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica “cealaltă lume”, adică o locuinţă subterană sau grotă. Herodot confirmă faptul că dacii aveau asociaţii spirituale secrete formate din iniţiaţi.

Toate aceste elemente sunt atestate de documente istorice antice. În plus, viziunea unor faimoşi istorici sau filozofi precum Anton Dumitriu, Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mircea Eliade şi Nicolae Miulescu dau o nouă dimensiune spiritualităţii dacice. Trebuie însă să clarificăm faptul că în această viziune iniţiatică, filonul spiritual al tradiţiei dacice este mult mai vechi decât mărturiile istorice citate anterior, acestea fiind doar “rămăşiţele” acestuia. Este cunoscut faptul că deja în vremea lui Burebista s-a interzis cultura viţei de vie (din iniţiativa preotului iniţiat Deceneu), iar sacrificiul uman practicat de daci în vremea lui Herodot atestă de asemenea decăderea acestei spiritualităţi, pentru că nici o tradiţie spirituală autentică nu admite sub nici o formă sacrificiul uman, şi nici măcar animal.

Sintetizând informaţiile diferiţilor autori, ne putem reprezenta o imagine a spiritualităţii dacice, în perioada sa de glorie: un cult preponderent solar, generând o extraordinară forţă interioară (confirmată de lipsa fricii de moarte). Iniţiaţii daci aveau fără îndoială o stare foarte profundă de comuniune cu natura şi chiar detaşare de aspectele materiale, trăiau în grupuri spirituale (cel mai probabil, separat –  bărbaţii şi femeile). Se mai spune despre ei că stăpâneau dedublarea astrală şi aveau stări profunde de transă extatică, iar iniţierile propriu-zise erau însoţite sau condiţionate de teste iniţiatice extrem de dificile...
http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=4001

Call center

Operator: "Ridge Hall,
 asistența cu clientul; cu ce vă pot ajuta?"
Client: "Da, păi, am  probleme cu WordPerfect."
 Operator: "Ce fel de probleme?"
 Client: "Păi, în timp ce scriam, dintr-o dată mi-au fugit cuvintele"
 Operator: "Au  fugit?"
 Client: "Da, au dispărut"
 Operator: "Acum ce vă  apare pe ecran?"
 Client: "Nimic"
 Operator: "Nimic??"
 Client: "Este gol; nu acceptă nimic din ce scriu"
 Operator: "Mai sunteți pe  WordPerfect, sau  ați  ieșit  din program??"
 Client: "Cum să-mi  dau seama?"
 Operator: "Vedeți  fereastra  programului pe ecran??"
 Client: "Ce-i aia fereastră?"
 Operator: "Nu contează. Puteți să  mișcați  cursorul pe  ecran?"
Client: "Păi nu există  nici un cursor: V-am zis, nu  acceptă nimic din ce tastez"
 Operator: "Monitorul are un beculeţ  care să va indice dacă e deschis??"
 Client: "Ce e aia monitor?"
Operator: "Este chestia aia cu ecran care  arată ca un televizor pe  care vă arată ce scrieți.
 Are jos o lumină  micuță  care să vă arate  dacă este deschis??"
 Client: "Nu știu"
 Operator: "Atunci, uitați-vă în spatele  monitorului și  vedeți  unde duce cablul de  alimentare. Îl puteți  vedea?"
 Client: "Da, da, cred că  da"
 Operator: "Perfect.. Urmăriți  cablul și vedeți dacă este în priză"
 Client: "Da, este"
 Operator: "Când erați în spatele monitorului, ați văzut că acolo erau două cabluri în spate, nu doar unu??"
 Client: "Nu"
 Operator: "Păi, sunt două. Vă rog să vă uitați din nou în spate și să găsiți cel de-al doilea cablu"
 Client: "L-am găsit"
 Operator: "Urmați-l și vedeți dacă capătul celalalt este introdus corect în spatele computerului"
 Client: "Nu ajung"
 Operator: "Bine. Dar măcar puteți vedea dacă este introdus bine??"
 Client: "Nu"
 Operator: "Chiar dacă încercați să vă aplecați mai mult tot nu vedeți??"
 Client: "Nu văd nu pentru ca nu ajung la el, ci pentru că e întuneric"
 Operator: "Întuneric?"
 Client: "Da,
 lumina din birou e stinsă și singura lumină pe care o am vine de pe ferestră dar nu e de ajuns"
 Operator: "Păi, va rog să deschideți lumina pentru câteva minute"
 Client: "Nu pot"
 Operator: "Nu puteți? De ce??"
 Client: "Pentru ca e pană de curent"
 Operator: "Pană.......... pană de curent?!?! Aha, mda, bine, am înțeles acum care e problema. Mai aveți cutia în care a venit computerul și manualele de funcționare??"
 Client: "Da, le țin în dulap"
 Operator: "Foarte bine. Luați-le, scoate-ţi computerul din priză, împachetați-l în cutie ața cum era când l-ați
 cumpărat. Apoi duceți-l la magazinul de unde l-ați luat"
 Client: "Chiar? Este chiar atât de grav?"
 Operator: "Da, mă tem că da"
 Client: "Bine, atunci. Ce să le spun??"
 Operator: "Spuneți-le că sunteți prea tâmpit pentru a avea un computer !!!!!"

Amiază de vară -Demostene Botez

Trece soarele prin mine ca prin geam.
Ce mai sânt? Ce mai am?
Ce-am rămas?
Inima îmi bate, mecanic, ca un ceas.

Câte veacuri oare au trecut
De când stau în soare fără gând?
Oare-s eu acela de la început
Ce-a rămas aicea, ezitând?

Sau lumina asta de la soare,
Scânteind în ochi ca pe izvoare,
Mă petrece înspre negre locuri,
Desfăcând în clipe albe veacuri.

Prin tăcerea cea de foc a după-amiezii,
Eu cu ochii-abia deschişi, ca huhurezii,
Văd cum timpul stă pe loc de mult
Şi ca pe un vuiet depărtat l-ascult.

Viaţa dormitează germinând,
Şi o simt în jur, universală,
Într-o nesfârşită oboseală
Şi-n absenţa ultimului gând.

Şi rămân şi eu uitat de toate
Şi de mine însumi tot, uitat,
Rar clipind, cu capul aplecat,
Ca oricare altă vietate.

Odă scrisă în 1966-Jorge Luis Borges

Nimeni nu e patria. Nici măcar călăreţul semeţ,
cel care, sub zorii dintr-o piaţă pustie,
trece prin timp pe un cal de bronz,
nici ceilalţi, cei care privesc din marmură,
nici cei care şi-au risipit cenuşa răzvrătită
pe întinsul Americii
sau au lăsat un vers, o victorie,
ori amintirea unei vieţi cinstite,
în nedreapta scurgere a zilelor.
Nimeni nu e patria. Nici măcar simbolurile.

Nimeni nu e patria. Nici măcar timpul
copleşit de lupte, spade, exoduri,
şi de lenta poluare a regiunilor
mărginite de răsărit şi amurg,
de chipurile care îmbătrânesc
în oglinzile acoperite cu pânză,
şi de răbdătoarele agonii anonime
care durează până în zori,
de păienjenişul ploii
peste grădinile cenuşii.

Prieteni, patria este un eveniment veşnic,
precum veşnică este lumea.
Nimeni nu e patria, dar noi toţi
trebuie să fim demni
de jurământul străbun
pe care l-au depus acei cavaleri
angajându-se să fie
ceea ce nu ştiau că sunt: argentinieni.
Să fie ceea ce erau prin insuși faptul
de a fi jurat in această casă străveche.
Suntem justificarea acestor bărbaţi,
justificarea acestor morţi;
datoria noastra este glorioasa raspundere
pe care aceste umbre
au lăsat-o moștenire umbrelor noastre
și pe care trebuie s-o indeplinim,

Nimeni nu e patria, dar toţi suntem patria.
Nestins rămână-n pieptul meu
şi în al vostru ,neobosit,
focul acesta limpede și misterios.

Copaci stranii

Più che puoi -Eros Ramazzotti

Pink Floyd - Money (Official Music Video)

Bancnote deosebite

Prima bancnotă din lume a fost tipărită în anul 1380, în China, iar de atunci fiecare stat a încercat să le individualizeze imprimându-le specificul naţional. 

Aceasta fost tipărită după Primul Război Mondial în Germania  şi este insolită prin faptul că înfăţişează un măgar la păscut.

Bancnota pentru lagăre (Cehoslovacia)

A fost tipărită de nazişti, pentru lagărul de la Theresienstadt, din vechea Cehoslovacie. Prin ea se dorea să se arate Crucii Roşii că prizonierii evrei sunt bine trataţi. În fapt, erau hârtii fără de 10 şi 20 de coroane care nu aveau nicio valoare, în realitate aici murind 30.000 de oameni.

În 1952, premierul israelian David Ben Gurion i-a oferit Albert Einstein funcţia onorifică de preşedinte, însă fizicianul a refuzat. Cu toate acestea, chipul lui Einstein a fost imprimat pe o bancnotă, lirot, care a circulat până în 1980.

Aţi văzut vreodată veveriţe pe o bancnotă? Belarusul a avut, în 1992, o astfel de hârtie, pe care era fotografie unei veveriţe roşii. Şi nu doar atât, de-a lungul istoriei în Belarus au fost emise bancnote cu urşi, lupi şi castori.

O altă bancnotă considerată bizară este şi cea din Insulele Cook, din Pacificul de Sud. Deşi acolo se foloseşte, în principiu, moneda Noua Zeelandei, guvernul din Insulele Cook a tipărit şi o bancnotă proprie, pe care este prezentată o femeie la bustul gol, stând pe un rechin. Cu toate acestea, bancnota este cu circuit închis, putând fi folosită doar pe teritoriul Insulelor Cook.

 După anul 1989, fosta Iugoslavie s-a confruntat cu o inflaţie incredibilă, astfel că s-a ajuns în anul 1994 să se tipărească o bancnotă cu 20 de zerouri.

 Banconota de o sută de trilioane (Zimbabwe)
A fost tipărită în ianuarie 2009, iar echivalentul ei erau 300 de dolari americani. Dealtfel, în iulie 2008 rata inflaţiei în Zimbabwe era de 231 de milioane la sută.