Întoarcerea în timp a unui sibian

Domnul D.C. s-a născut la Sibiu în anul 1937. Inginer de profesie, are, după cum a afirmat „un adevărat cult pentru tot ceea ce este exact şi concret”. Numai că ceea ce i s-a întâmplat în 1992 depăşeşte, după părerea sa, orice logică a realităţii. „Am ezitat destul de mult până să vin să vă povestesc totul, mai ales că, de multe ori, mă întreb dacă nu cumva a fost un vis, o închipuire… Dacă nevastă-mea şi copiii nu ar fi «participat» într-un fel la toată povestea asta, cred că aş fi tăcut din gură, de teamă să nu mă ia lumea drept nebun”, a spus D.C.

„Era în august 1992”, îşi începe D.C. relatarea, „şi mă aflam cu familia la Mediaş. Mai aveam două zile de concediu şi, după ce vizitasem mănăstirile din Nordul Moldovei, hotărâsem să ne întoarcem acasă la Sibiu, făcând un ocol. Am parcat maşina lângă parcul oraşului, iar nevastă-mea şi puştii, că puşti le zic eu, dar unul are 22 şi celălalt 24 de ani, au intrat pe o alee şi s-au aşezat pe o bancă. Eu rămăsesem să încui maşina, aveam de gând să mă duc să cumpăr nişte vederi, ca să le scriem rudelor. De unde eram, îi vedeam foarte clar stând acolo, pe bancă. Am încuiat, am verificat  toate uşile şi portbagajul şi i-am făcut semn cu mâna nevesti-mii că mă duc. Am făcut doi paşi, căutându-mă prin buzunare, dar n-aveam niciun fel de mărunt; m-am gândit să mă întorc şi să-i cer Doinei, soţia mea, ba chiar m-am răsucit în loc, dar n-aş putea să vă spun de ce am renunţat la idee. Am pornit-o pe strada pe care venisem, văzusem eu acolo din maşină o librărie, numai că nu mai recunoşteam nimic… Era o străduţă îngustă, atât de îngustă încât eram sigur că nu putusem să trec cu maşina pe acolo… M-am întors şi m-am uitat, dar în spatele meu, cam la zece de metri mi-am văzut maşina… Era clar că pe acolo ajunsesem la parc… N-am dat atenţie, mi-am zis că e o simplă iluzie optică, şi am început să mă uit în jur… Îmi plăcea străduţa aia, avea un aer vechi, medieval, cu case cu pereţi de lemn… Vedeam chiar, trecând pe lângă mine, femei cu rochii şi şorţuri lungi, cu bonete pe cap, ca într-un film… Bărbaţii aveau pantaloni până sub genunchi şi haine lungi cu fireturi… Nu ştiu de ce am avut în cap că probabil se toarnă vreun film şi că eu trebuie să fiu cel puţin ciudat cu hainele mele moderne, mai ales că, pe căldurile alea, eram şi în pantaloni scurţi şi în maiou… Îmi plăcea atmosfera aia veche, chiar zâmbeam în sinea mea, întrebându-mă ce film ar reuşi să redea exact acea idee a vieţii de acum două sute de ani. Pe la jumătatea străduţei am văzut ceva ce semăna cu o prăvălie unde se vând de toate, şi cârnaţi, şi căni masive de argint şi peşte şi cerneală, cam cum îmi imaginasem deja că va fi, văzând totul în jurul meu. Înăuntru era doar un băieţaş de vreo 11 ani, cu o şapcă mare pe cap, un şorţ soios, cu mâinile înroşite şi pline de bătături… L-am întrebat de vederi, deşi îmi dădeam seama, oarecum râzând în mine că nu aveau ce căuta acolo, în decorul acela de film… Puştiul s-a uitat la mine de parcă i-aş fi vorbit de navele spaţiale şi, când i-am mimat gestul de a scrie, a scos dintr-un raft nişte fâşii de hârtie foarte subţiri, un fel de pergament şi mi le-a întins… I-am dat o sută de lei, am observat că se uită foarte atent la ea, de parcă nu mai văzuse niciodată aşa ceva, apoi a băgat-o în sertar… M-am întors pe aceeaşi străduţă, de această dată pustie, şi de-abia aşteptam să-i povestesc nevesti-mii… I-am găsit pe toţi extrem de îngrijoraţi, plângând…”

Ne-a făcut cu mâna, a mers cred că vreo câţiva metri, apoi a dispărut de parcă n-ar fi fost niciodată în locul acela

Soţia domnului D.C. se înfioară şi acum amintindu-şi strania întâmplare: „Îl urmăream cu privirea pe soţul meu, de acolo de pe banca unde mă aşezasem cu copiii. L-am văzut încuind maşina, a mers cred, vreo câţiva metri, apoi a dispărut de parcă n-ar fi fost niciodată în locul acela… Am simţit că înnebunim de spaimă, am alergat şi eu şi băieţii să vedem ce s-a întâmplat, dar acolo unde îl văzusem noi ultima oară, pe asfalt nu era decât un cerc gălbui cu diametrul cam de trei metri, de parcă un abur de culoarea aia ciudată se ridicase din asfalt!… Nu mai ştiam ce să facem, eu începusem să plâng şi să-l strig pe soţul meu şi îmi dădeam seama că deşi erau şi ei îngrijoraţi, băieţii se străduiau să-şi menţină calmul ca să mă liniştească pe mine…

Am vrut să anunţ poliţia, dar cel mai mare mi-a spus că mai bine să aşteptăm puţin, să vedem ce se întâmplă, că ce-or să zică poliţiştii când o să le spunem că un om în toată firea a dispărut brusc de sub ochii noştri, de parcă l-au răpit extratereştrii! Să nu mă întrebaţi ce-a fost în sufletul meu în acea jumătate de oră până s-a întors bărbată-meu, ce griji şi gânduri mi-am făcut, iar el, când a apărut părea aşa de vesel că nu mai ştiam ce să cred…”

„Asemenea hârtie se făcea acum 200 de ani… De unde o aveţi, e o moştenire de familie?”

Oftând domnul D.C. îşi continuă relatarea: „Mi-au povestit şi mie ce se întâmplase, adică ce văzuseră ei, cum dispărusem eu chiar de sub ochii lor şi de-abia atunci mi-a venit în cap că poate am înnebunit… Când le-am spus ce păţisem, pe unde fusesem, s-au uitat foarte ciudat la mine, de parcă ei, propria mea familie, credeau că nu mai sunt în toate minţile… De-abia când le-am arătat şi lor hârtia pe care o cumpărasem m-am uitat şi eu mai atent la ea… Era atât de subţire de parcă stătea să-mi pocnească între degete… Ca să-i conving le-am zis să vină cu mine să le arăt şi lor… Numai că, culmea culmilor, aceeaşi stradă arăta cu totul altfel acum! Era o stradă obişnuită din zilele noastre, cu blocuri, cu alimentare, ba chiar şi librăria unde vrusesem iniţial să ajung… Am intrat, ai mei se uitau la mine parcă înfricoşaţi, am încercat să nu-i iau în seamă şi m-am apropiat de vânzătoare, o tinerică… Când i-am arătat hârtia şi am întrebat-o dacă au aşa ceva de vânzare, s-a strâmbat la mine şi m-a luat peste picior: «Asemenea hârtie cred că se făcea acum 200 de ani… De unde o aveţi, e moştenire de familie?» Nu mai ştiu ce a fost, am leşinat acolo… M-au dus ai mei la maşină, mi-au dat un Rudotel şi, până la Sibiu am dormit neîntors… Când m-am trezit, m-am gândit că visasem, dar dacă n-aş fi avut hârtia aia…”

Din arhivele oraşului Mediaş a aflat că strada pe care păşise în 1992 existase în 1780

„Nu vă mai spun că am fost ca nebun… De atunci m-am dus cred că de cinci ori la Mediaş, l-am bătut în lung şi în lat, am ajuns să cunosc oraşul acela mai bine decât Sibiul unde m-am născut şi locuiesc, dar n-am dat de strada cu pricina… De curând am răscolit toate hârţoagele din biblioteca oraşului şi am dat de o schiţă a unei străzi care arăta exact ca cea pe care trecusem eu… Numai că strada respectivă existase până în anul 1780, când fusese mistuită de un incendiu!… Tot în documentele acelea scria că nu scăpaseră cu viaţă decât trei dintre locuitorii străzii respective!… Spuneţi-mi sunt eu nebun? Cum aş fi putut eu să trec, în 1992, pe o stradă care nu mai exista din 1780? Cum se poate explica asta?…”

Dl. Radu F., medic, membru al Societăţii Române de Parapsihologie, a avut amabilitatea să încerce o explicaţie a ciudatului fenomen.

„Asemenea lucruri  s-au mai întâmplat, se cunosc chiar câteva cazuri celebre de oameni care s-au întors în timp… În terminologia noastră, astfel de treceri se numesc «capcanele timpului». De altfel, explicaţii logice nu există pentru asta, singurul lucru pe care mi-aş permite să-l afirm ar fi că subiecţii unor astfel de întâmplări, au o predispoziţie naturală pentru asemenea întoarceri în timp, predispoziţii existente şi palpabile numai la nivelul subconştientului…

Chiar dacă pare o întâmplare, hai să-i zic de domeniul science-fiction-ului, şi aceasta pentru că cei mai mulţi dintre noi refuzăm să credem că Natura ne-ar permite să păşim în alt timp, în alte epoci, eu continui să cred că acest lucru este cu putinţă… Într-o zi, cred că ştiinţa va fi capabilă să ofere o explicaţie pentru asemenea fenomene sau cel puţin va încerca, oferindu-le un nume adecvat, o categorie… De îndată ce botezi ceva într-un anumit fel, acest «botez» devine un substitut pentru fenomenul în sine… Se va ajunge, cu certitudine, într-o zi la cunoaşterea reală a tuturor secretelor timpului şi la înţelegerea lor.”


Fragment din lucrarea „Spaţiu, timp şi dincolo de ele prin yoga”