Viaţa mea se rezumă la aşteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viaţa la 10.000 de metri şi trebuie să înghit toate prostiile pasagerilor. Obligaţia mea profesională este ca să accept totul, cu zâmbetul pe buze. La zborul trecut am avut o pereche de gemeni care au plâns non-stop, timp de 7 ore. Sunt convinsă că au adormit imediat după aterizare şi, în următoarele două zile, nu se vor trezi decât ca să mănânce.
Bing-bang, bing-bang, sunetul se repetă enervant. Trebuie să mă duc la 23B să văd ce vrea. Dumnezeule, nici măcar nu am decolat bine şi sunt chemată. E clar, voi avea o zi grea. Gândurile îmi zboară în aşteptarea semnalului de la pilot, că decolarea s-a încheiat. Acum sunt supărată, problemele au început să apară odată cu vizita mamei mele la spital, pentru controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam de mână şi… bing-bang, bing-bang. Astăzi sunetul ăsta o să mă omoare, 23B nu are pic de răbdare.
Mă uit la colega mea, care-mi face semn că pot să plec. Pilotul a terminat decolarea şi a dat semnalul. Mă ridic, îmi aranjez fusta şi cu mâna dreaptă îmi netezesc o cută impercetibilă a gulerului. Cu zâmbetul profesional pe figură, dau perdeluţa la o parte şi păşesc la clasa întâi. Ochii scanează rapid persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni de afaceri, care-şi scot laptopurile, un bărbat între două vârste ce se pregăteşte să citească o carte şi o familie cu doi copii. Mama copiilor îmi zâmbeşte sincer. Primesc cu multă bucurie zâmbetul ei şi o întreb dacă doreşte ceva. Îmi răspunde că nu. Până acum stăm bine, la clasa întâi n-o să fie probleme. Mai sunt şi câteva locuri libere.
Îmi continui drumul pe culoar şi mă îndrept grăbită spre 23B. Cum o zăresc, îmi dau seama că este exact persoana care aduce necazurile. Tânără, înfumurată, crede că le ştie pe toate şi că i se cuvine orice. În mintea ei, toţi oamenii de pe Pământ s-au născut şi trăiesc numai ca să-i facă ei pe plac. Din păcate, eu chiar va trebui s-o mulţumesc.
- Vreau să mă mutaţi de pe acest loc spune ea cu un glas piţigăiat.
Respir adânc si o întreb zâmbind:
- De ce doamnă? Care este problema?
- Nu vezi că m-aţi aşezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta, tot zborul?
Uuupss! Problemă rasială, îmi spun în mintea mea. Arunc o privire către ceilalţi pasageri şi văd că toate privirile sunt aţintite asupra mea. Toţi aşteaptă răspunsul meu.
Mi-e greu să spun ceva, mă uit la bărbătul de culoare de lângă ea şi-l văd cum se uită şocat la mine, fără să îndrăznească să spună ceva. Hainele îngrijite şi privirea inteligentă trădează un intelectual ce pare a merge la o conferinţă.
- Voi căuta să văd ce pot face, doamnă, îi răspund femeii, zâmbind.
Mă duc până în spatele avionului. Este aşa cum am bănuit. La “economic” toate locurile sunt ocupate. Știam asta, dar trebuia să mă conving. Simt în ceafă privirile a zeci de oameni. Toţi sunt curioşi să vadă cum se va dezamorsa situaţia aceasta tensionată. Ajung din nou la 23B.
- Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul este plin… şi fac o pauză, în care o privesc şi o văd cum stă gata să explodeze de revoltă şi de scârbă … singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am acceptul căpitanului, pentru a putea muta o persoană la clasa întâi.
Dintr-o dată, o văd cum ia o faţă victorioasă şi întâmpină toate privirile dezaprobatoare, cu un aer de superioritate.
Toţi pasagerii mă privesc supăraţi. Toţi se aşteptau de la mine să o pun la punct, pe această femeie. Nu pot să stau să le explic că nu am voie să mă cert cu pasagerii şi că nu aş fi făcut decât să pornesc o ceartă inutilă.
Ajung la căpitan şi-l întreb dacă pot muta o persoană de la “economic”, la “business”, din motive rasiale.
Căpitanul îmi spune să procedez cum cred eu de cuviinţă, ca să rezolv situaţia. Cuvintele lui “am încredere în tine, ştiu că te vei descurca minunat” mi-au adus un zâmbet pe buze. Deja mă simt mai bine şi acum pot gestiona orice situaţie dificilă.
Cu acordul căpitanului, mă întorc la femeia isterică. Acum zâmbesc din toată inima şi încep să vorbesc:
- Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă.
Un murmur de nemulţumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila. Negrul tăcea. Am lăsat murmurul să se stingă şi, exact când femeia începea să-şi strângă lucrurile, am continuat:
- Domnule… aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru faptul că aţi fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană atât de neplăcută.
Dintr-o dată, am fost luată prin surprindere de zeci de aplauze şi ţipete de bucurie din întregul avion. Toată lumea se bucura alături de negrul, căruia îi zărisem lacrimi în ochi.
(Întâmplare adevărată, petrecută pe data de 14 octombrie 1998)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu