Annabel Lee - E.A.Poe

De demult s-a-ntâmplat, de demult...

Era lângă-o mare cu ape-argintii,

O fecioară trăia, şi poate c-o ştiţi,

O fecioară, Annabel Lee;

Şi trăia doar c-un gând - s-o iubesc mereu,

Şi trăia - să mă poată iubi.



Eu - un copil - şi ea un copil,

Lângă-o mare cu ape-argintii,

Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire

Ca un cântec - Annabel Lee;

Şi priveau, pizmuind preacurata iubire,

Chiar serafii de sus, din tării.



Şi aşa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult,

Lângă marea cu ape-argintii

Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,

Îngheţând-o pe Annabel Lee;

Măritele-i neamuri au dus-o departe.

Departe de mine, spre miazăzi,

Şi-au închis-o în mormântul de piatră,

Lângă-o mare cu ape-argintii.



Chiar serafii, nicicând fericiţi ca noi,

Pizmuindu-ne priveau din tării -

Da, aşa s-a-ntâmplat (şi cu toţii o ştiu

Lângă marea cu ape-argintii)

Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros,

Îngheţând, ucigând pe Annabel Lee.



Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea

Celor mai bătrâni decât noi, doi copii -

Celor mai înţelepţi decât noi, doi copii -

Şi nici îngerii de sus, din tării,

Nici demonii din funduri de-ocean

N-au să poată vreodată visul meu despărţi

De-al frumoasei Annabel Lee.



Şi, prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând

Al fecioarei Annabel Lee;

Şi din ochii stelari eu văd ochii ei mari,

Ai frumoasei Annabel Lee;

Lângă draga, iubita, logodnica mea,

În mormântul din ţărmuri pustii,

Lângă ţărmuri cu valuri pustii.