Confesiuni din "Jurnal cu Petre Ţuţea"de Radu Preda

- Eram bolnav, în temniţă, şi aveam febră. Am strigat: mă doare capul. Zice
gardianul: "şi pe mine mă doare"…
 Ce am păţit eu în viaţa asta a mea! Pentru că am ţinut la
poporul acesta… Am făcut treisprezece ani de închisoare. Cînd m-au pus în libertate, nu am
văzut niciodată un cîmp mai glorios. Am avut brusc conştiinţa spaţiului. Era o minune a lui
Dumnezeu… Mi-a plăcut în liceu mai mult geometria. Sînt foarte încorporat în spaţiu,
fiindcă sînt religios. O religie pur temporală e cu neputinţă. Templul e spaţiul sacru şi
vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui… Nu am crezut că voi fi pus în libertate. Aveam
doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut…
M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Cînd m-au anchetat, am leşinat din bătaie.
Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dus după aceea la Jilava, la Ocnele
Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am
avut mereu laşitatea de a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase…
Sinuciderea e ofensă adusă Duhului Sfînt. Treisprezece ani!… Am vorbit odată într-o sală
de puşcărie, terminînd cu cuvintele: ni s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român.
Eram mai tînăr. Acum mă simt arestat şi aici… Am stat în fort la Jilava şi ţineam conferinţe.
M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia cînd îmi
dăduse sîngele pe nas, de frig. M-au frecţionat băieţii şi m-am încălzit. La un moment dat, în
frigul ăla, doream atîta să mor… Sînt stări umane cînd dorinţa de moarte e o necesitate. E
un mare paradox: cum să scapi în şi prin moarte?… Nu pot să povestesc tot ce am suferit
pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut
asemenea monstruozităţi.