Atât de trist la mine,
Mă-ntreabă ochii tăi mirați:
„Mă mai cunoști, străine?“
„Urâtule, nu te cunosc!
Prea palid ești la față
Și prea bolnavi ard ochii tăi,
Privirea lor mă-ngheață…
Că te știam copil nebun,
Crescut în vânt si soare,
Obrazul rumen, ochii vii
Și gura zâmbitoare.
Natura toata se-nchină,
Ascultătoare ție:
Aveai palat un crâng întreg
Și-o luncă-mpărăție!
De-acolo, într-o zi, te-au dus
Între străini, departe,
Să uzi cu lacrimi de copil
O urâcioasa carte.
Dar anii lungi, ducând cu ei
Pustiu-nvățăturii,
N-au stins văpaia ochilor,
Nici zâmbetele gurii.
Știai să cânți și să iubești,
Pornit pe râs și glume…
Dar tot avântul tău pieri
Când ai intrat în lume.
Așa pesemne-ai fost ursit
Să suferi prea devreme.
Și gura ta, nici chiar acum,
Nu știe să blesteme!
…………….
Ușor păstrează urmele
De pași adânci nisipul.
Ci sufletul meu nu-i așa
Cum mi-l arată chipul:
Veninul suferințelor
În piept să mi se strângă,
Eu vreau să râd!… Dar ochii tăi
Au început să plângă.
Eu vreau să râd !...Dar ochii tăi au început să plângă !...Ce bine ne-ar făcea acum, O plimbărică-n luncă !?...
RăspundețiȘtergere