La casele mari, domneşti,
În curte la Ştefan Vodă,
Mare masă mi-e întinsă
Şi de mari boieri coprinsă,
De boierii
Sfatului
Stâlpii
Ţarigradului,
Sfetnicii
'Mpăratului.
Ei la masă ce mănâncă?
Numai ştiucă
Şi păstrungă,
Şi galbenă caracudă,
Cu peşte dă-l mărunţel,
Mor boierii după el.
Din pahare ce-mi înghit?
Vinul alb şi rumenit
De la vii
Moldoveneşti,
Din podgorii
Munteneşti
Şi din pivniţe domneşti.
Dacă vorba
Conteneşte,
Foamea
Se mai potoleşte
Şi mâncarea
Se sfârşeşte,
Iară vodă ce-mi grăieşte?
- Beţi, boieri, vă ospătaţi!
Mâine-zori să vă sculaţi
Şi frumos să vă armaţi,
Pe la brâne cu pistoale,
După mâini cu iatagane,
La picior cu sulicioare,
C-o să facem vânătoare
D-un voinic ce seamăn n-are:
Pân' la fagul Miului
Din codrii Cobiului.
Să-i vedem fagu-ncărcat
Şi de arme-mbrebenat,
Cu suliţi şi cu pistoale
Ce lucesc frumos la soare,
Iar pe Miul spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt,
Că-mi bate poterile
Şi-mi scurtează zilele.
Beţi, boieri, vă ospătaţi,
Mâine-aici să vă aflaţi!
Foicică salbă moale,
Iată Calea, fată mare,
Surioara Miului,
Ce slujeşte domnului,
Ea, pe dată ce-auzea,
Printre slugi se furişea,
La picior că mi-o lua
Şi din fugă potrivea
Câte-un deal, câte-o vălcea,
Pân' la codru d-ajungea;
Iar în codru când intra,
Mâna dreaptă ridica,
Frunză de la fag rupea
Şi-n guriţă c-o punea,
De şuiera voiniceşte,
Ca s-o-nţeleagă frăţeşte.
Miul, unde o auzea,
Înainte că-i ieşea
Şi din gură mi-i grăia:
- Dar tu, surioara mea?
Neica nu te aştepta!
La mine de ce-ai venit?
Au haine ţi-ai ponosit,
Au vodă mi te-a gonit,
Au ţie ţi-o fi sosit
Vremea de căsătorit?
Calea vreme nu pierdea,
Ci din gură mi-i grăia:
- Nici haine n-am ponosit,
Nici vodă nu m-a gonit,
Nici mie nu mi-a sosit
Vremea de căsătorit.
Ascultă de ce-am venit:
Aseară, la Ştefan Vodă,
Fost-a sfat cu mare vorbă.
Masă mare-a fost întinsă
Şi de mari boieri coprinsă,
De boierii
Sfatului,
Stâlpii
Ţarigradului,
Sfetnicii
'Mpăratului,
Trimişi la domn cu solie
De la nalta-mpărăţie:
Ş-au să facă vânătoare
Pân' la fagul dumitale,
D-un voinic ce seamăn n-are,
Să-ţi vază fagu-ncărcat
Şi de arme-mbrebenat,
Iar pe tine spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt!
Miul, unde-o auzea,
Din guriţă-i răspundea:
- D-alei, surioara mea,
Nu ştii că-s bală de drac
Şi vin domnilor de hac?
Potecuţa să-ţi apuci,
Îndărăt să mi te duci
Şi-n curte de mi-ei intra,
Să te faci a mătura;
Nimeni seama să nu-ţi ia
C-ai lipsit pe undeva,
Şi las', că suntem ştiuţi
Pentru turci şi arnăuţi!
Calea drumu-şi apuca,
La domnie se-ntorcea,
Iar Miul se-mpodobea,
Cărăruia c-apuca,
Ciobănaş că-mi întâlnea
Şi din gură mi-i grăia:
- Ferice de cin-te-a fapt1
Şi de cin' te-a legănat,
Că mult o să-ţi fie bine
D-ăi asculta tu de mine.
Să-mi dai gluga
Ciobănească,
Ca să-ţi dau saia
Domnească;
Să-mi mai dai ciorecii tăi,
Ca să-ţi dau şalvarii mei,
Verzui ca foaia de tei,
De nu trece glonţ prin ei;
Dă-mi opinca
Ţărănească,
Cu târsâna
Mocănească,
Şi na-ţi cizmele-mi de ţap,
De ţap de la capră stearpă,
Ce la apă mult mai rabdă;
Dă-mi căciula
Ţurcănească,
Ca să-ţi dau cuca
Domnească;
Şi mai dă-mi caţa
Pârlită,
Să-ţi dau puşca
Ghintuită,
Că mi-am pus în gând şi eu
Să-nvăţ meşteşugul tău.
Ciobănaşul, d-auzea,
Din guriţă mi-i grăia:
— D-alei, doamne, Miule,
Miule voinicule,
Da-ţi-oi toate ţoalele,
Ţoalele şi oile,
Să nu-mi scurtezi zilele!
Foaie verde ş-o-lalea,
Miul mi se ciobănea,
Cu oiţele-mi pornea
Şi-n păşune le mâna,
Tot prin albă
Colilie,
Unde fir de iarbă
Nu e.
Ştefan Vodă, când sosea,
Cu oastea,
Cu liota,
Pe voinic îl întâlnea
Şi din gură-i cuvânta:
- Bună ziua, flăcăiaş,
Bună ziua, ciobănaş!
Ciobanul, cu blândă vorbă:
- Mulţumescu-ţi Ştefan Vodă!
- De unde ştii cum mă cheamă?
- După oaste luai seamă
Că eşti domn la Bucureşti,
În mulţi ani să-l stăpâneşti;
Numele-ţi l-am auzit
La biser'că pomenit,
Că m-am dus la nchinătoare
În zile de sărbătoare!
Vodă-n Miul se-ncredea,
De cioban îl socotea
Şi frumos îl întreba:
- Spune-mi mie, flăcăiaş,
Spune-mi mie, ciobănaş,
Ştii tu drumul
Codrului
Pân' la fagul
Miului,
Miului
Zglobiului,
Miului
Haiducului?
Iar ciobanu-i răspundea:
- Îl cunosc, măria-ta,
Dar să merg
N-oi cam putea,
Că nu-mi pot
Lăsa turma.
Ştefan Vodă-i poruncea,
Dar ciobanu-i răspundea:
- Dacă vrei, lasă-ţi oastea
Să-mi păzeasc-aici turma,
Că sunt oile turceşti,
Cu nimic nu le plăteşti,
Ş-apoi codrul se-ndeseşte,
Oastea nu-ţi mai trebuieşte,
Că prin codru nu răzbeşte!
Ştefan Vodă s-amăgea,
Pe cioban că-l asculta,
După dânsul se lua:
El pe jos, vodă călare,
Pe potecă la strimtoare.
De mergea ce mai mergea,
Pân' de oaste-l depărta
Prin rărişe
Mi-l sucea,
Prin cotişe
Mi-l cotea,
Prin răchite
Mi-l băga,
Şi din gură
Mi-i grăia:
- D-alei, doamne, Ştefan Vodă,
Să mai ridici
Scările,
Să nu baţi
Smicelele.
Că d-or simţi cetele,
Ne scurtează zilele!
Ştefan Vodă, d-auzea,
De groază se îngrozea:
Limba-n gură că-şi muşca,
Sânge roşu că-mi curgea,
Pe caftan verde pica.
La fag, măre, d-ajungea,
Fagul de i-l arăta,
Ce vedea, se spăimânta,
Că Miul ce mi-şi făcea?
Mâna dreaptă
Că punea,
Din tulpină
Că-l scotea,
Cu tulpina din pământ
Să-i fie de şezământ,
Apoi sta cu el de vorbă:
- D-alei, doamne, Ştefan Vodă,
Asear-ai fost la beţie,
Acuma eşti la trezie.
Ai plecat la vânătoare
D-un voinic ce seamăn n-are,
Ca să-l arăţi spânzurat
Unde-o fi fagul mai nalt.
Că sunt voinic, ai văzut;
Că sunt Miul, n-ai ştiut,
Dar la mână mi-ai căzut!
Apoi Miul ce-mi făcea?
Numai o palmă că-i da,
Paloş din teacă scotea,
Bucăţele-l bucăţea,
În dăsagi le aşeza
Dăsagii pe cal punea,
Una bună că-i dedea
Şi din gură mi-şi grăia:
- Poartă-l şi mort, bidiviu,
Pe unde l-ai purtat viu:
La slugile turcilor
Ş-ale arnăuţilor,
Nu-n calea voinicilor
Şi-n codrul haiducilor!
Calul fuga c-apuca,
Pe potecă se-ntorcea,
Şi la oaste când ieşea,
Boierii
Se minuna,
Sfetnicii
Se îngrozea,
Solii
Se cutremura
Şi din gură ce-mi zicea?
- Lucrul nu prea e curat:
Calul lui vod-a scăpat!
Ia cătaţi în desăgiori,
C-or fi plini de gălbiori...
În dăsagi de se uita,
Ciozvârţi de carne vedea,
Şi pe fugă se pornea,
Dunărea de nemerea,
Peste Dunăre trecea,
Vestea-n Ţarigrad ducea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu