Percepţia timpului este diferită în măruntaiele Pământului.

Un fapt deja recunoscut în lumea ştiinţifică este acela că percepţia timpului este diferită în măruntaiele Pământului. Pe măsură ce pătrundem mai adânc, kilometru după kilometru, spre centrul planetei noastre, funcţiile vitale ale organismului încetinesc, iar influenţa astrelor care ne ritmează orele şi zilele se atenuează şi ea. Aceasta este şi opinia savantului Michel Siffre. El consideră că metabolismul uman este în mod cert influenţat pe parcursul unei zile petrecute în adâncul Pământului , căci acolo timpul curge mai încet decât la suprafaţă. Este de netăgăduit că, în adâncul Pământului, aşa cum multe tradiţii ne confirmă, se produc diverse miracole. Astfel, dualaşii, un trib african, cred că peşterile au proprietatea de a regenera trupul uman. Etnologul Paul Chantenet a asistat la mai multe expediţii subterane ale acestui trib. Bolnavul, uneori chiar muribundul, este dus de-a lungul galeriilor mustind de apă, în profunzimile Pământului, până la o încăpere subterană, unde acesta intră până la gât în argilă moale. El este lăsat acolo pe parcursul a două zile, izolat, fără hrană, în întuneric. S-a constatat că în unul din două cazuri, bolnavul se vindecă. Persoanele rămase captive sau izolate sub pământ în urma unor alunecări de teren au revenit la suprafaţă într-o stare mai bună de sănătate decât înainte! Dagmar Fernsfield, un savant american care a efectuat un studiu asupra sportivilor şi speologilor, a ajuns la aceeaşi concluzie. Persoanele rămase captive sub pământ şi deci izolate de lume în urma unei alunecări de teren au revenit la suprafaţă într-o stare de sănătate mai bună decât înainte . Problemele osoase, de circulaţie sanguină dispar ca prin farmec. Speologul englez Waltham a scăpat, de exemplu, de un reumatism articular de origine infecţioasă. Conform cercetărilor lui Fernsfield, ţesuturile musculare şi osoase ale sportivilor care erau şi speologi prezentau mai puţine semne de îmbătrânire. Dar tradiţiile antice merg şi mai departe: uneori , curgerea timpului este pur şi simplu oprită în profunzimile peşterilor Pământului. Să trecem în revistă câteva astfel de mărturii.După anticul Pausanias, Epimenide din Creta a intrat într-o zi într-o grotă pentru a dormi. Nu s-a mai trezit decât. 40 de ani mai târziu! Versiunea lui Diogene Laertius din "Vieţile şi doctrinele filosofilor" (I, 109) despre acelaşi eveniment este chiar mai uimitoare. Epimenide a fost trimis într-o zi pe câmp de către tatăl său, pentru a găsi o oaie pierdută. Pe la prânz, el s-a abătut de la căutarea sa şi s-a adăpostit într-o grotă, unde a adormit timp de 57 de ani! Trezindu-se, el a continuat să caute oaia, crezând că a dormit doar puţin. Negăsind-o, a mers la ogorul familiei, cu intenţia de a-l găsi pe tatăl său. Mare i-a fost uimirea descoperind că totul se schimbase şi că pământul tatălui său aparţinea acum altcuiva! El s-a întors în cetate într-o stare de perplexitate. Acolo, intrând în locuinţa familiei, a găsit nişte oameni necunoscuţi, care l-au întrebat cine era. Abia atunci l-a recunoscut pe fratele său mai mic, care acum era deja bătrân, şi a aflat de la acesta despre lunga sa dispariţie. Apoi a fost recunoscut şi de mai mulţi locuitori din oraşul său pe care-i lăsase copilandri şi care îmbătrâniseră foarte mult. Vestea s-a răspândit în întreaga Grecie, iar Epimenide a fost considerat de toţi ca fiind grecul cel mai iubit de către zei.
Povestea celor şapte adormiţi
În anul 250, în timpul unui val de persecuţii asupra creştinilor, şapte tineri s-au refugiat într-o peşteră, aproape de Efes. Ei au dormit acolo un somn profund timp de. 200 de ani! Sub domnia lui Teodosius, în anul 450, ei s-au trezit, crezând că tot ce au făcut a fost să doarmă foarte bine. Dar, intrând în Efes, au observat numeroasele schimbări care afectaseră oraşul. Uimiţi, punând întrebări în stânga şi în dreapta ca să afle şi să înţeleagă ce se petrecuse, vizitatorii cei stranii au fost rapid remarcaţi de locuitorii din Efes. Aceştia au fost duşi în faţa episcopului. Cei şapte tineri, care nu îmbătrâniseră deloc din momentul în care au adormit în peşteră, i-au povestit aventura patriarhului, apoi împăratului, lăsându-i cu gura căscată pe toţi cei care îi ascultau. Chiar şi Coranul, în sura a XVII-a, intitulată Peştera, aminteşte de această întâmplare. Dar în acest text sacru, cei şapte tineri au petrecut 309 ani în peşteră. Coranul precizează că aceştia au adormit adânc şi că "Dacă, pe neaşteptate, i-ai vedea în această stare, te-ai întoarce şi ai fugi, fiind cuprins de spaimă" (Coran, XVII, 17).
Accelerarea timpului
Am văzut că, pentru personaje ca Epimenide şi cei 7 adormiţi, timpul s-a oprit. Mai aproape de zilele noastre, să vedem un caz în care, din contră, timpul s-a accelerat.Americo Centeno era un ţăran cubanez din valea Vinales, care, în anul 1931 avea vârsta de 20 de ani. În luna februarie a anului respectiv, împreună cu cei doi fraţi ai săi, Evaristo şi Menelao, recolta guano (excremente de lilieci, ce se foloseau ca îngrăşământ în zona respectivă) dintr-o peşteră. După două săptămâni de recoltare în peştera Maja, guano era pe terminate. Americo a decis să meargă mai adânc în interiorul peşterii, sperând că va găsi acolo un alt depozit din preţiosul îngrăşământ. Cei doi fraţi ai săi şi ceilalţi săteni l-au văzut intrând într-o galerie, cu o torţă. Şi. nu s-a mai întors. L-au căutat timp de o săptămână în labirintul de galerii şi săli din interiorul peşterii, dar fără niciun rezultat, până într-o zi în care a reapărut, foarte straniu, în luna august 1954! Părea a fi un sălbatic, un om al pădurii, un "om-lup", cu părul şi barba foarte lungi. Scotea sunete guturale, aproape mugete. Printre cei care l-au descoperit se găsea şi fratele său, Evaristo. În ciuda surprizei sale, acesta nu a avut niciun dubiu asupra identităţii personajului. Lui Americo îi lipsea degetul mic de la mâna stângă, la fel ca şi fratelui său Evaristo. Sălbaticul descoperit avea, de asemenea, acelaşi semn pe tâmpla stângă ca şi fratele său, Evaristo.