Marele actor ar fi împlinit astăzi 100 de ani.
joi, 31 iulie 2014
Clăcașul-Cezar Bolliac
De pământul unde stăm,
Plătim vecinică chirie
Şi pe apa care bem.
Nu avem nimic al nostru;
Tot în preajmă e străin!
Venim rupţi din lucrul vostru
Şi dăm peste-al lipsei chin.
Ca un dobitoc de muncă,
Ca copaciul roditor,
Ca rodirea dintr-o luncă
Voi priviţi pe muncitor.
El şi fiii, şi soţie,
Boul, vaca şi viţei,
Toţi sunt zestre pe moşie:
Robi ai muncii, robi ai ei.
Sunteţi veseli când ne vindeţi
În arendă la cochinţi!
Camătă pe muncă prindeţi
Pruncilor de la părinţi!
Bătrân, văduvă, copilul
Munca-le vă sunt datori;
Şi sudoarea lor, suspinul
V-aprind setea de comori.
După ce, prin asuprire,
Stoarceţi, ca proprietari,
Veniţi iar, ca stăpânire,
Născociţi la biruri mari,
Ş-apoi v-aşezaţi pe jeţe
Jefuind ca dregători! —
Zgripţori cu-ntreite feţe,
Jupuiţi pe muncitori.
II
Noi le suntem toat-averea.
Munca ne-o măsor cum vor;
Fiii noştri l-e puterea,
Ş-aste mâini, comoara lor.
Ei trăiesc în nelucrare;
Munca-ne de zece ani
Pun p-o haină de purtare,
P-un ospăţ, cu şarlatani.
L-a lor jicniţe, grânare,
Ca p-albine ne adun;
Când sunt pline de mâncare,
De tot ce-are ţara bun,
Gonesc musca, înfund uleiul.
Ne pun fum ca să fugim;
Ei iau mierea, noi bordeiul
Gol ca palma lor găsim.
III
D-astăzi, munca-ne e-a noastră
Ş-o schimbăm pentru pământ.
Mâncaţi voi ţărâna voastră!
Munca noi n-o dăm în vânt.
Şi, de vreţi s-aveţi cuvântul,
De vreţi a vă domiri:
Este-al braţului pământul,
A-l lucra, nu a-i robi.
Pâinea, fierul o rodeşte;
Tot cu fierul ne-o păstrăm;
Ea e-a celui ce-o munceşte;
Trântorilor n-o mai dăm.
V-am cerut, de milă, dreptul
Cu tocmeală între fraţi.
Nu vreţi? Ni-l ţinem cu pieptul,
Şi veniţi de ni-l luaţi!
Paris, 1851, ianuarie
Cântec naiv-Emil Brumaru
Şi tu şi ea, în pielea goală,
Eraţi în camera impură
Când v-am surprins gură în gură,
Deasupra dânsa şi alături
Veşmintele-i, coji printre pături,
Mai transpirau dorinţi din pori
’Naintea marei dezmierdări
Cu tot dichisul şi alaiul.
Apoi m-ai înşelat cu ceaiul!
miercuri, 30 iulie 2014
RUGĂMINTE - Carmen Sylva
Că-i noapte-acum de tot,
Și-așa-i de lung și larg iatacul –
Mi-e somn de nu mai pot.
Să-mi cânți și cântecul de-aseară,
Să-mi spui și basme-apoi
Cu smei, să ne sbârlim iar, mamă,
De frică amândoi.
Și când mi s-or închide ochii
Ușor tu să mă pui
În pat cum faci când stând plecată
Zici: puiul mamei, pui!
ALAIUL UNUI CERȘETOR- de Cezar Bolliac
Popor, faceți loc ! trece-un călător !
Un sfeșnic înainte ș-un preot după dânsul;
De săraci se duce un trist coșciug de lemn.
Înfășurat în trențe, un corp este într-însul,
Lacrime sau doliu tristarea nu însemn. -
Cei mari, vă plecați ! trece-un cerșetor !
Bogaților, loc ! trece-un călător !
Acel cerșetor care chiar ieri nu avea pâine,
Clopotul răsună, că a ajuns la port:
I-a încetat durerea și grija pentru mâine;
Regii-s d'opotrivă cu cerșetorul mort.
Stați, țari și cezari ! trece-un cerșetor !
Loc! loc, suverani ! trece-un călător !
Țărâna-i se depune în urna veciniciei,
Unde concheranții p-a lor o au depus,
Și viermii putrejunei dau pânteci lăcomiei -
Sufletele toate se văd acolo sus.
Îndărăt, bogați ! trece-un cerșetor !
Stăpânilor, loc ! trece-un călător !
Vă trageți, plecați capul, gătiți-v-a răspunde:
Creatoru-ascultă pe cerșetorul mort.
Din câte-a tras aicea nimica nu ascunde; -
Greu or să răspundă acei ce griji nu port !
Tiranilor, loc ! trece-un cerșetor !
NUNTĂ ÎN CODRU de George Coșbuc
Ce mai chiu și chef prin ramuri
Se-ncinsese-atunci !
Numai frați, și veri, și neamuri
De-ar fi fost umpleau o țară!
Dar așa, că s-adunară
Și străini din lunci !
De mă-ntrebi, eu nu știu bine,
Alții poate știu —
Ce să-ntrebi calici ca mine !
Știu că lumea dintr-o dată,
S-a trezit că-i adunată
Și c-o duce-n chiu.
Că-ntr-o zi, purtând în mână
Un colac ș-un băț,
Prepelița cea bătrână
S-a pornit și-n deal și-n vale,
Și chema-ntâlnind pe cale
Lumea la ospăț.
— "Ce-i tu, soro ?" — "Ce să fie ?
Nuntă mare-n crâng !
N-ai văzut tu veselie
De când ești și porți un nume.
Și-am plecat trimeasă-n lume,
Oaspeții să-i strâng."
— "Dar pe mire cum îl cheamă,
Cine-i el și-al cui ?"
— "N-auziși de sturz, bag samă !
Până și-mpăratul știe."
— "Și-i bogat ?" — "Ce-i pe câmpie,
Tot ce vezi, i-al lui !
Iar mireasa ! Din cosiță
Numai flori îi cad.
Mierla e. Și e pestriță,
Și gătită ca o cruce:
Cizme galbene și-aduce
Tot din Țărigrad."
— "Ei, atunci să știi, vecino,
C-am să viu și eu."
— "Păi, de bună seamă, vino !"
Tot așa, cu voie bună,
Prepelița-n sârg adună
Pe nuntași mereu.
Și s-a strâns din zare naltă
Neamu-ntraripat,
Și din crâng, și de la baltă,
Și din șesuri, de prin grâne;
Ba și vrăbii mai bătrâne,
Musafiri din sat.
Până-n noapte tot veniră
Și prin crengi au mas.
Iar în zori se răscoliră,
Și-n gorun aveau altarul —
Ia-nchinați-mi cu paharul,
Să-mi mai vie glas.
Mă-ntrebați de nun ? Ei, nunul,
Soare-ntr-adevăr:
Dumnealui, mă rog, păunul !
Nună mare-a fost găița,
Stete-acasă păunița,
Că-i murise-un văr.
— "Pop-aveau ?" Tu, maică sfântă !
Stai să mai vorbești ?
Știi pe ciocârlan cum cântă ?
Dumnezeu să-i ție firea !
A-nvățat trei veri Psaltirea
La vlădici sârbești.
Drusce-aveau o coțofană
Și-un cârstei bălțat.
Pitpalacul, nene,-n strană !
Iar cădelnița de aur
O ținea jupânul graur
Dascălu-nvățat.
Dar să vezi ! La socru mare
Zgomote din zori:
Pițigoiu-ntr-una sare,
Steag pe casă șoimul suie.
Gheunoaia bate cuie
Ca s-anine flori.
Iar prin cuhnii sfat și vorbă,
Asta s-o vedeți !
Prepelița face ciorbă,
Presurile fac friptură,
Vin sticleții și le-o fură,
Dracii de sticleți !
Șoimii repezi scot în gheare
Carnea din căldări,
Corbul cel cu ciocul tare
Dumicată-n blide-o lasă,
Cintițoii duc la masă
Rândul de mâncări.
Și, cu șorț de jupâneasă,
Rândunele vin
Și deretică prin casă,
Iar pe mese-aștern prosoape
Și dau lavițele-aproape,
Cane-aduc cu vin.
Dar te miri tu, prin pahare
Cine le turna?
Cucul sur, că-i meșter mare
La urat și-nchinăciune,
E proroc și-ți știe spune
Tot ce-o fi și-o da.
Cântă-n cobză-acum buhaiul
Cel cu gâtul strâmb,
Mierla șuieră cu naiul,
Cu cimpoiul cântă cioara,
Pitulicea cu vioara,
Bufnița c-un drâmb.
Codobaturi iuți ca focul,
Tot bătând din cozi,
Măturară-n clipă locul
Și făcur-o bătătură,
Și ce horă mai făcură
Ca la voievozi !
Jucau sârba porumbeii,
Că e jocul lor,
Și-au luat la joc cârsteii
Pe-o rățușcă vai de mine ! —
Graurul juca pe vine,
Barza-ntr-un picior.
Numai cioara cu cimpoiul,
Tot izbind cu el,
Se bătea cu pițigoiul,
Iar sitarul dup-o ușă
Se certa c-o găinușă
Pentr-un gândăcel.
Vin de-ar fi, că cearta vine,
Astfel cum s-o zici ?
Să te superi tu, creștine,
Pentru dinții scoși din gură ?
Pentr-un ghiont și-o-mbrâncitură
Cheful să ți-l strici ?
Și țipau de-a valma-n ramuri,
Miile de guri !
N-alegeai, străini și neamuri,
Și pe plac cânta tot insul —
Clocotea de chiu cuprinsul
Veselei păduri.
— "Tu erai ?" Mă-ntrebi ca prostul !
Vorba din bătrâni:
Eu la chef ca-n marte postul.
Vinu-l beam din coji de-alună
Și-azvârleam, de voie-bună,
Cu căciula-n câni.
Ba, și-n ciur le-adusei apa,
Ca să fiu în rost,
Lemne le-am tăiat cu sapa —
Și, sărind pe-o buturugă,
Am venit la voi în fugă,
Să vă spun ce-a fost !
marți, 29 iulie 2014
Pătru Opincă-Aron Cotruș
Pătru Opincă,
ţăran fără ţarină,
plugar fără plug,
ciurdar fără-o vită,
îmi duc viaţa necăjită
fără strâmbătăţi şi vicleşug
şi bruşul de mucedă pită
mi-l plătesc cu sânge din belşug...
O vorbă a mea-i ca o mie...
am slujit cu cinste şi-omenie
satului
şi împăratului...
de sărac ce-s, toţi câinii mă latră,
şi noapea, când pe uliţi trec domol,
nu mă aşteaptă pe nici un podmol
fete mari cu ţâţe ca de piatră...
sapa mea muşcă, rupe adânc,
dar nu-mi aduce nici doară cât mânc...
la secere,
nime nu se ia cu mine la-ntrecere...
coasă ca a mea în ţara toată nu e...
sprintenă trece prin ierburi ca de cuie...
rânza mi-e goală, blidul la fel,
dar grâul creşte drept ca de oţel,
să se-mbuibe din el
groful putred, ciocoiul mişel...
Io,
Pătru Opincă,
ce-ntre-atâtea moşii n-am doar o şirincă.
înfrunt strâmbele legi şi năpasta,
şi-n răzmeriţa ce-n mine creşte
sudui vârtos, mocăneşte,
şi scuip pe toată rânduiala asta!...
Ai noştri sunt aceşti munţi-Aron Cotruș
pietroşi, mănoşi, cărunţi.
Căci noi ne-am căţărat pe ei spre Cer.
Noi ne-am deschis adâncurile de aur şi de fier
Şi-am suferit cu ei prin ploi şi ger...
Noi le-am spintecat uriaşele pântece,
noi le-am proslăvit frumuseţi şi cântece
Şi le-am cunoscut sufletul şi furtunile
mai bine ca oricine.
În haiducia grea ori doinind domol după ei
nimeni nu i-a cunoscut şi îndrăgit ca noi.
Da, acest pământ daco-roman,
Cine ar putea mai mult ca noi să spuie
c-al lui e?
Cine l-a arat
din începuturile vremurilor neîncetat?
Cine l-a semănat?
Cine i-a fost slugă şi stăpân?
Care dintre neamurile vechi şi noi
au îngropat în sânul lui atâţi eroi?
şi cu doina de veacuri aicea plânge?
Cine l-a apărat mai dârz de-al năvălirilor puhoi
şi l-a adăpat atâtea mii şi mii de ani,
cu sânge şi sudori
Ca noi?
O plecările, plecările-Aron Cotruș
din toate porturile şi din toate gările,
pe toate mările, spre toate depărtările,
spre toate ţintele şi aşteptările,
spre marginile lumilor şi ale gândului
spre marginile sufletului meu – flămândului...
M-or înghiţi în murmure-necate valurile?
m-or aştepta în depărtări sărbătoreşte malurile?
m-or înălţa pe creste încă nevisate visurile?
ce-mi pasă mie unde mă vor duce trenurile, navele?
şi dorinţele-mi de foc, bolnavele?...
Ieie-şi, încotro le place, zborurile
ca un stol neobosit de paseri albe dorurile...
cruţe-şi ceasurile cine-o vrea şi de primejdii scape-le,
ale mele-s drumurile lumii toate, munţii, apele...
moartea umbrele-i în preajma-mi înfiripe-le
suflete, deschideţi pentru-nalturi, pentru depărtări şi vecinii, aripele!...
luni, 28 iulie 2014
Vierme fudul - Alexandru Vlahuţă
Lut însufleţit de raza vecinicei dumnezeiri,
Aluat în care cerul cu pământu-i plămădit,
Tainică verigă care leagă cele două firi:
Vecinicia de-o clipire, infinitul de finit.
Vierme tăvălit în tină, care muşti din cer cu dinţii,
Urieş semeţ, pe care o suflare te doboară,
Tu, a cărui mână scurmă măruntaiele ştiinţii
Şi a cărui cugetare ia nimicul drept comoară,
În zadar te-ncerci a rupe pânza care te desparte
De enigma nepătrunsă: Ce a fost? şi ce va fi?
Cartea facerii e noapte, iară cealaltă carte
Nu e scrisă, sau de-i scrisă, nu ţi-e dat a o citi.
Ai în faţă şi la spate două semne de-ntrebare,
Tu-ţi trudeşti, sărmane, mintea ca să afli vrun răspuns;
Rătăcind ca un nemernic pe a vremurilor mare,
Cerci zădarnică cercare în noianul nepătruns.
Şi când mintea ta zdrobită de nebuna-i alergare
Abia poate să mai iasă din a vremii adâncime,
Şi când vezi că ziditorul n-a lăsat un drum pe care
Să se urce orbul vierme pân’ la sfânta-i înălţime,
Tu turbezi, nesocotite, şi în oarba ta mânie
Strigi: “O, nu! - dumnezeirea nu e decât o părere,
O nălucă născocită de-a norodului prostie!...
Creatorul e natura... Ea e singură putere!”
Vreme, haos, ceruri, râdeţi! Microscopică furnică,
Spânzurată de-o lunetă, vă pătrunde, vă striveşte!
Ea măsoară infinitul, întunericul despică...
Înaintea Creaturii, Creator, te umileşte!...
Microscopică-George Topârceanu
I-a strigat o cioară dintr-un vârf de pom:
- Du-te la bătaie, pentru ţară mori,
Şi-ţi va da nevasta un copil din flori.
Omul,
Auzind acestea, n-a mai vrut să plece,
Deci a fost la urmă, fiindc-a dezertat,
Condamnat la moarte şi executat.
Cine crede tot ce-i spui
Este vai de capul lui.
duminică, 27 iulie 2014
sâmbătă, 26 iulie 2014
Inscripţie pe o bancnotă-Robert Burns
Că m-ai lăsat mereu cu buza arsă:
De ce-mi fu drag, m-ai despărţit cu ură
Şi-mi iei, la chef, ulcica de la gură.
Mereu l-ai ocolit pe cel trudit,
Şi-n grea pustie tot l-ai povârnit.
Pe chipul tău mă uit cum se hlizeşte
La cel sărman, acel ce-l asupreşte;
În pumn aş vrea să-l strâng, cu tine-o dată,
Să scap de chinuri sărăcimea toată:
Că, de sărac ce sunt, mă surghiunesc
Departe de pământul ce iubesc.
De ce dai voie vântului-Radu Stanca
Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească?
E mângâierea lui, făcute-n tumbe,
Mai caldă, mai suavă, mai cerească?
Sunt degetele lui fâlfâitoare
Mai meştere în joc, mai fără număr
Când te cuprind din cap până-n picioare,
Când îţi dau jos buchetul de pe umăr?
De ce laşi vântul ca să-şi pună palma
Oriunde vrea şi,-ncolăcindu-ţi sânul,
Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma,
Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?
De ce, când te pândeşte-ascuns prin iarbă
Şi vrea să-ţi sărute gura-n voie,
- În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă –
Pe el îl laşi ... iar mie, nu-mi dai voie ...
Genialul Tesla
Genialul savant a fost inventator, fizician, inginer mecanic şi inginer electrician, fiind considerat unul dintre cei mari oameni de ştiinţă ai sfârşitului secolului XIX şi începutului secolului XX. Invenţiile şi cercetările teoretice ale lui Nikola Tesla stau la baza cunoştinţelor moderne despre curentul alternativ, puterea electrică, sistemele de curent alternativ, incluzând sistemele polifazate, sistemele de distribuţie a puterii şi motorul pe curent alternativ, care au determinat cea de-a doua Revoluţie Industrială. Una dintre cele mai importante invenţii ale sale este generatorul de curent alternativ, el contribuind de asemenea la construirea hidrocentralei de lângă Cascada Niagara.
Tot lui îi datorăm şi primul sistem de comunicaţie fără fir (wireless), primii roboţi, prima telecomandă, ideea de vehicul cu decolare verticală şi altele. Tesla a propus o schemă care arăta ca un science-fiction: un sistem global de comunicaţii fără fir pentru a transmite mesaje telefonice dincolo de ocean; pentru a transmite ştiri, muzică, rapoarte privind piaţa bursieră, mesaje private, pentru a securiza comunicaţiile militare în orice colţ al lumii. „Când comunicaţia fără fir va fi aplicată pe scară largă, pământul va fi transformat într-un creier uriaş, capabil să răspundă din orice colţ al său,” spunea Tesla.
Naţionalitate de împrumut
Nikola Tesla este considerat de biografii americani ca fiind un emigrant de origine sârbă (la fel ca şi alţi români celebri, cum ar fi Henri Coandă sau George Enescu şi Tesla a primit o naţionalitate de împrumut). În realitate el a fost istro-român. S-a născut în noaptea de 9 spre 10 iulie în anul 1856, ca fiu al preotului ortodox Milutin Teslea şi al Gicăi Mandici. Tatăl său se trăgea dintr-o familie de grăniceri antiotomani în fostul imperiu austro-ungar. Numele iniţial de familie era Drăghici, dar el a fost înlocuit în timp cu porecla Teslea, după meseria care era practicată în familia sa, aceea de dulgher (teslar).
Henri Coandă îl prezintă pe marele inventator Tesla ca fiind român bănăţean din Banatul Sârbesc, dar, în realitate, prietenul său Nikola era un istro-român din Croaţia.
Nikola Tesla a avut o viaţă fascinantă. Datorită unei stări de vitalitate excepţională cu care era înzestrat, el a scăpat de mai multe ori cu viaţă în urma unor probleme de sănătate foarte grave, după ce medicii îl declaraseră fără scăpare. La 60 de ani, Tesla se simţea mai tânăr ca niciodată. Încă de mic, genialul savant a început să aibă percepţii extrasenzoriale. Îi apăreau diferite imagini, adesea însoţite de străfulgerări puternice de lumină, care îi perturbau vederea obişnuită şi interfereau cu gândurile şi cu acţiunile sale. Aceste apariţii erau cu totul noi pentru Tesla, care pe vremea aceea nici nu bănuia importanţa pe care acestea o vor avea în descoperirile revoluţionare pe care le-a făcut ulterior, ajutat în acest fel paranormal din lumile subtile.
Nikola Tesla avea capacitatea de a percepe în faţa ochilor, cu o claritate extraordinară, orice obiect care era desemnat de un cuvânt rostit, încât uneori îi era imposibil să-şi dea seama dacă ceea ce vedea era un obiect real sau doar o percepţie imaginativă. Astfel de imagini îi apăreau spontan în câmpul vizual adeseori şi ele persistau, în ciuda eforturilor sale de a le face să dispară. Uneori acestea nu se „destrămau” nici măcar atunci când el încerca să le alunge cu mâna.
Prin eforturile pe care Tesla le-a realizat, de a controla aceste apariţii care erau la început pentru el stânjenitoare, şi-a dezvoltat foarte bine capacitatea de a realiza proiecţii astrale. Astfel, cea mai mare plăcere a sa era aceea de a călători cu corpul astral în lumile subtile astrale, vizitând în felul acesta diverse locuri minunate, nebănuite, existente în planul astral al manifestării. Reputatul savant s-a preocupat în mod constant de aceste percepţii ale sale până la vârsta de 17 ani, când i-a venit ideea de a realiza unele invenţii bazate pe informaţiile la care avea acces în timpul incursiunilor sale din lumile subtile pe care le vizita.
Experimente realizate în minte
În cazul lui Tesla, era cu totul extraordinar faptul că, datorită capacităţii sale excepţionale de vizualizare, el putea să construiască, să testeze şi să dezasambleze în cele mai mici detalii, orice aparat dorea, doar mental, astfel încât nu avea niciodată nevoie să construiască modele, să deseneze proiecte sau să realizeze experimente.
Tesla îşi realiza invenţiile în minte, până în faza lor finală. Pornind de la ideea pe care o avea, el o cristaliza în minte cu ajutorul imaginaţiei creatoare, făcea tot felul de adaptări şi aducea toate îmbunătăţirile necesare dispozitivului pe care şi-l imagina, îl punea în funcţiune şi îl experimenta în acest mod, în minte, până când totul funcţiona perfect. În final, el construia efectiv respectivul dispozitiv, care, în mod invariabil, funcţiona şi în practică exact aşa cum el îl vizualizase mental, toate experimentele decurgând întocmai cum le planificase el în minte.
Având această capacitate extraordinară, genialul savant înzestrat cu percepţii extrasenzoriale a reuşit să inventeze diferite motoare şi generatoare electrice, sisteme de iluminare artificială, dispozitive pentru controlul curenţilor electrici de foarte înaltă frecvenţă, unele dispozitive în domeniul radiotehnicii, diferite turbine etc., care au revoluţionat lumea ştiinţifică.
Tesla a publicat articole despre rezultatele pe care le-a obţinut în studiul razelor X, în ceea ce priveşte oscilatorul Tesla, curenţii de înaltă frecvenţă, diverse aparate electrice, descărcările electrice în tuburi vidate şi telefotografie. Unele dintre articole expun opiniile sale cu privire la viitorul electricităţii şi la unele probleme de mare interes pentru umanitate.
Secretul energiei gratuite
Nikola Tesla a rămas în istorie prin curentul alternativ, motoarele şigeneratoarele moderne de curent alternativ şi, stupoare, tuburile fluorescente. Numele lui e legat de inducţia magnetică, ce se măsoară în "Tesla". Bobina Tesla este una dintre invenţiile sale, care şi astăzi este un foarte bine păstrat secret al tehnicii tensiunilor înalte. Inventată în 1891, bobina Tesla este un transformator special, care se alimentează de la reţea sau de la baterii şi care ridică tensiunea până la sute de mii de volţi şi chiar mai mult, obţinând astfel curent de înaltă frecvenţă. Ingeniozitatea invenţiei lui Tesla constă în faptul că în cazul acestei bobine nu este vorba de o creştere a tensiunii corelată cu scăderea amperajului, aşa cum se petrece la un transformator obişnuit, ci de un câştig extraordinar de putere, care se realizează prin intrarea în rezonanţă cu energiile subtile ale naturii.
Luând ca exemplu analogic un leagăn, vom considera că, dacă împingem leagănul în contratimp cu impulsul existent, leagănul va oscila din ce în ce mai încet. Însă dacă dăm leagănului impulsuri exact la sfârşitul unui ciclu, realizând în felul acesta o sincronizare, folosind deci din plin exact momentul potrivit, acest fapt va determina o creştere gradată a amplitudinii oscilaţiilor leagănului. Putem numi această sincronizare stabilirea rezonanţei sau punerea în rezonanţă. În aceste condiţii, oscilaţiile pot fi făcute să atingă valori uluitoare. Deci, în cazul unei funcţionări ideale, impulsul se declanşează la sfârşitul fiecărui ciclu, exact la momentul potrivit. În această stare ideală de rezonanţă perfectă, câştigul de putere este gigantic.
Astfel, bobina Tesla poate fi folosită pentru iluminatul artificial, pentru dezinfectarea apei, pe post de transformator radio, transformator de energie electrică, precum şi în domeniul comunicaţiilor globale, în electroterapia cu curenţi de înaltă frecvenţă, pentru generarea razelor X sau ca generator de ozon pentru dezinfectare, fără consum prea mare de energie. Şi descoperirea energiei tahionice i se datorează cercetărilor realizate de Tesla.
Dincolo de acestea, cel mai mare merit al lui Nikola Tesla este munca sa de pionierat în domeniul energiei gratuite, denumite şi free energy. Dezvăluirea secretului generării energiei gratuite ar duce în scurt timp la colaps majoritatea industriilor existente la ora actuală pe planeta noastră, care câştigă sume imense de bani pe spatele contribuabililor. Acesta este unul din principalele motive pentru care cercetările lui Nikola Tesla, care ar trebui să aparţină întregii omeniri, sunt ţinute secrete.
vineri, 25 iulie 2014
Cântecele mele-Octavian Goga
.jpg)
Eu vă chem din visuri,
Vă cobor din stele,
Vă alint în taină,
Cântecele mele -
Ca-ntr-un cuib, v-adorm în suflet, cântecele mele!
Ciripiţi acolo,
Păsăruici golaşe,
Ciripiţi şi creşteţi
Ca un prunc în faşe -
Plângeţi şi zâmbiţi la sânu-mi, ca un prunc în faşe.
Pe deasupra voastră
Împletesc cunună
Razele de soare,
Razele de lună -
Câte nu vă spun, şirete, razele de lună?
Într-o zi vă-nşală
Zările albastre,
Vă despart de mine
Aripile voastre -
Cine-mi poate spune drumul aripilor voastre?
Rătăciţi departe,
Paseri călătoare,
Nu vă ştie cuibul -
Îl mai ştiţi voi oare?
Pribegind în lumea largă, mă mai ştiţi voi oare?
Bate-n streşini ploaia,
Cuibul vechi vă cheamă,
Părăsit şi singur,
Cuibul se destramă -
Fără ciripitul vostru, cuïbul se destramă!
Fricosul care se teleportează instantaneu
Încă din primele zile ale experimentului, s-au petrecut fenomene extrem de ciudate. În fiecare dimineaţă, după tergiversări care durau ore întregi, până la urmă Jones se suia la bordul avionului. După ce se instala în scaun, închidea ochii şi îşi astupa urechile. În câteva momente incredibilul se petrecea: colegii lui se trezeau cu Brian Jones în birou. Acesta avea o puternică stare emoţională cauzată de frică şi era într-o poziţie chircită. Imediat în monitoare se auzea vocea speriată a pilotului: „ Domnul Jones a dispărut din avion”. Lucrurile s-au repetat de mai multe ori într-un mod absolut identic.
De fiecare dată când revenea în birou, Brian prezenta stări grave de ameţeală şi nu putea explica ce se petrecea: „Închid ochii, mă cuprinde o frică de moarte, aud un vâjâit şi apoi mă trezesc aici. De fiecare dată mi-e cam rău.” Evidenţa fenomenelor de teleportare nu a mai putut fi negată de oamenii de ştiinţă, iar explicaţia cea mai plauzibilă pe care au găsit-o era legată de puternica frică de zbor a cercetătorului. Aceasta ar fi activat anumiţi centri nervoşi de pe creier şi ar fi condus la teleportarea lui Jones înapoi în biroul său.
joi, 24 iulie 2014
Graiul pâinii-Octavian Goga
Nu-i strună să te ştie plânge,
Căci de durerea ta străveche
În suflet cântecul se frânge.
Când de strigarea strunei mele
Aş vrea plânsoarea ta s-o ferec,
Se sfarmă coardele strivite
De-atâta jale şi-ntunerec.
Din umbra nopţii care-ngroapă
Al vostru neam din vremi bătrâne,
Vă desluşiţi în negre rânduri,
Voi, dătătorilor de pâine.
Cinstite mâini, de soare arse
Şi înăsprite de sudoare:
Din truda săptămânii voastre
Trăieşte-a lumii sărbătoare.
Eu vă-ntâlnesc în drumul minţii
Şi-n calea visurilor mele,
Căci nu vor ochii să mă mintă,
Nu vrea urechea să mă-nşele.
Simt câte doruri nenţelese
Şi gemăte nepricepute
Acopere cu voi alături
Cenuşa veacurilor mute.
Aţi împletit atâta jale
În doina voastră care plânge,
Doar holdele cu spice grele
Răsar din lacrămi şi din sânge.
Dureri aţi zăvorât sub glie,
Şi patimi nemblânzite încă,
Eu le-nţeleg şi mă-nfioară
Cum fierb în matca lor adâncă.
Mustrarea mintea mea o sapă
Şi groaza sufletu-mi apasă,
Căci umbra voastră-ndurerată
Pe veci îmi străjuie la masă.
Simt duhul răzvrătirii negre,
Înfricoşata zi de mâine
Cum şi-au dospit amărăciunea
În bucătura mea de pâïne.
Povestiri cu zâne
În luna august a aceluiaşi an este rândul lui Frances să-i facă surorii ei o fotografie pe malul lacului. Şi din nou tatăl copiilor descoperă pe clişeu formele albe ale unor spiriduşi. Convins că fetiţele vor să-i joace feste, domnul Wright le interzice să mai folosească aparatul. Şi totuşi, Arthur Wright şi soţia lui, Polly, sunt intrigaţi de aceste întâmplări; ei caută în camera fetiţelor şi pe malul râului să găsească urme ale înscenărilor copiilor. Dar nu găsesc nimic. Elsie şi Frances susţin în continuare că au văzut zânele pe care le-au fotografiat. Ce ar putea fi mai normal pentru un copil decât o zână?
Apoi, după un timp, familia începe să arate fotografiile şi prietenilor. Toată lumea se entuziasmează şi… uită repede întâmplarea. Vara următoare, Polly Wright asistă la o reuniune a Societăţii de Teozofie din Bradford, care aborda teme precum ocultismul şi diversele tipuri de ectoplasmă. În seara aceea, tema discuţiilor era „Viaţa zânelor”. În cursul reuniunii, Polly Wright povesteşte câtorva persoane că fiicele ei au reuşit să fotografieze curioasele creaturi. Vestea se răspândeşte. La Congresul Teozofilor, care are loc la puţin timp după aceea, fotografiile cu pricina circulau printre membrii acestei societăţi ezoterice.
Edward Gardner, cel mai cunoscut reprezentant al Societăţii Teozofice, le dă presei spre a fi publicate şi în acelaşi timp cere unui expert fotograf să realizeze negative ale originalului, „mai clare şi mai curate”. De aici începe cu adevărat „Povestea zânelor de la Bradford”. În Anglia, care tocmai traversase un război mondial, toată lumea polemiza acum pe marginea unei fotografii cu zâne. Era uluitor!
În acelaşi timp, Sir Arthur Conan Doyle, „părintele” lui Sherlock Holmes, pregătea la rândul său un articol despre zâne care urma să apară în „Strand Magazine”. Scriitorul era pasionat în mod deosebit de spiritism şi fenomene paranormale. Când a auzit vorbindu-se de aceste fotografii a căutat să le procure cu price preţ.
Sir Oliver Lodge, unul dintre pionerii psihologiei din Marea Britanie, i-a spus lui Conan Doyle că nu este vorba decât despre „dansatoare în costume de zâne”, iar clişeele ar fi trucate. Un alt specialist în domeniul fenomenelor paranormale a comentat chiar că zânele “aveau o coafură puţin cam prea pariziană ca să fie adevărate”. Dar toate aceste comentarii nu erau făcute pe baza plăcilor fotografice originale.
S-a remarcat că siluetele erau mişcate: un argument în plus pentru cei care credeau în autenticitatea zânelor ce ar fi fost vii în momentul fotografierii. Experţii firmei Kodak au declarat că nici măcar o persoană deosebit de abilă nu ar fi reuşit să trucheze în acest fel clişeele. Teozoful Edward Gardner, a triumfat: zânele erau proba existenţei „spiritelor naturii”. Şi pentru a-şi reduce la tăcere detractorii, Gardner doreşte să facă fotografii noi. În august 1920, el le dă lui Frances şi lui Elsie un aparat şi 20 de plăci fotografice.
În 1921, Frances şi Elsie fac din nou fotografii zânelor. Gardner le-a dat alte două aparate fotografice şi plăci marcate cu anumite repere, pentru a împiedica trucajul clişeelor. Şi iată-le pe cele două fetiţe urmărind să fotografieze zânele. Vor reuşi oare? Vor fi şi de această dată la fel de frumoase straniile fiinţe? De data aceasta o lume întreagă le aşteaptă.
Acestea au apărut, chiar mai convingătoare decât primele. În aşa măsură încât marele scriitor, Sir Arthur Conan Doyle, a devenit apărătorul vehement al cauzei zânelor în ampla anchetă de presă care s-a declanşat cu această ocazie. În revista „Strand Magazine”, Doyle scrie lungi articole despre reîntoarcerea zânelor, însă are de înfruntat o opoziţie puternică din partea scepticilor, care l-au atacat într-o zeflemisitoare campanie de ridiculizare.
Senzaţionalul este redus astfel la tăcere. Adevărată sau nu, povestea cade în uitare până în anii ’70, când tot ziariştii le redescoperă pe bunicuţele Frances şi Elsie. Într-un interviu dat în 1976, Frances a negat cu desăvârşire că fotografiile au fost trucate, mai mult, ea a reafirmat că atunci, în copilărie, ele amândouă se jucau cu zânele, într-o vâlcea din apropierea satului lor şi aceasta nu era atunci deloc un fapt extraordinar…
http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=4961
Parfum de violete
Eugenie ţinea morţiş ca rămăşiţele fiului său să fie îngropate în Anglia, în cavoul familial în care odihnea deja tatăl său. Ea a mers în Africa în 1880 pentru a regăsi mormântul prinţului, ajutată la faţa locului de către ghizi zuluşi.
Dar jungla îşi reintrase în drepturi, şi mormântul era de negăsit. Prietenele care o însoţeau, temându-se pentru sănătatea sa, o implorau să renunţe, dar fosta împărăteasă se încăpăţâna.
Într-o bună dimineaţă, ea o luă la fugă înspre junglă strigând: „Pe aici!”
Neîncrezătoare, escorta sa o luă pe urmele ei, în timp ce ea se năpustea, sărind peste stânci şi copaci răsturnaţi, în mijlocul ierburilor înalte, ca şi cum ar fi urmat un drum precis; în cele din urmă a ajuns la un semn atât de adânc îngropat în vegetaţie încât devenise invizibil. Era într-adevăr mormântul lui Louis.
Spre stupefacţia tovarăşilor săi, ea le-a explicat că fusese călăuzită de un miros de violete, parfum care-i plăcea foarte mult lui Louis şi pe care el îl folosea mereu. Ea l-a urmat atâta timp cât l-a simţit; parfumul a dispărut în dreptul mormântului.
[R. Brown, Phantom Soldiers, p. 101-102]
miercuri, 23 iulie 2014
Mâinile lui Dürer
În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii.
Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.
În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.
După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.
Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a muncit în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările Albrecht au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a ridicat pentru a ţine un toast în cinstea celui mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru ca el să-și îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost:
-Și acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."
Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă, iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu:" nu, nu, nu".
În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi , ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând.;
-" Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pt a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pt mine e prea târziu."
Mai mult de 450 ani au trecut.Până acum sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer ) portrete, schiţe , desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse muzeele mari ale lumii.
Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui sau mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.
Şi-a denumit opera simplu" Mâini", dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodoperă sa şi a redenumit tributul iubirii:" Mâini în rugăciune ".
marți, 22 iulie 2014
luni, 21 iulie 2014
Ţara- Vasile Alecsandri
Din umbra deasă-a norului
Întins pe ţări străine
Cu aripele dorului
Voios revin la tine,
O! cuib al fericirilor,
O! ţară luminoasă,
Comoara-a nălucirilor,
Grădina mea frumoasă!
Ş-avântul tinereţelor
Ce-n sânu-mi se trezeşte,
Prin lumile poeţilor
Zburând mă râtâceste.
Şi-n farmecul avântului
Tot ce sub ochi răsare
În poalele pământului
Mai drăgălaş îmi pare;
Întinderea câmpiilor
În zări mai lin se perde.
Mai dulce-i rodul viilor,
Verdeaţa e mai verde.
Mai nalte sunt inălţimile,
Mai cald e mândrul soare,
Mai limpezi limpezimile
De râuri şi izvoare.
Iar fetele cu florile
Mai viu râd între ele,
Şi spun privighetorile
Mai tainic vers la stele.
Aice-i ţara basmelor
Ce-ngână-a noastră minte
Prin freamătul fantasmelor
Din timpi de mai nainte.
Aice-i vestea Doamnelor
Din lumea legendară,
Ş-a prelungirii toamnelor
Sub cerul de primăvară.
Aice-i ţara ţărilor
Ş-a doinelor de jale
Ce-n liniştirea serilor
Te ţin uimit în cale.
Aici cu lăcrimioare
Bujori se prind în horă.
Aice însuşi soarele
Are-ntre flori o soră,
Şi-n stâncele Carpaţilor
Cresc păseri năzdrăvane,
Şi-n sufletul bărbaţilor,
Mândriile române!
O! gura dulce-a raiului,
Tu dai prin o zâmbire
Şi fericire traiului,
Şi morţii fericire.
Luceferii eterului
Răvnind privesc la tine,
Şi toţi îngerii cerului
Te-au îndrăgit ca mine!
Descântec-Vasile Alecsandri
Frăţioare,
Cu 44 raze arzătoare,
40 ţine-ţi-le,
Două-n frunte
Mai mărunte,
Două mai scânteietoare
Peste ochi şi ţâţişoare.
Soare luminos,
Cât este de răzos,
Aşa să fiu şi eu frumoasă,
Răzoasă,
Luminoasă,
În ochii mândrului meu,
Peţi-mi-l-ar Dumnezeu!
Poezie din"Iașii în carnaval"-Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22 august 1890, Mircești, județul Roman)
Într-a păpuşilor ţară,
Din hotare, la hotară,
Am vazut şi buni şi răi,
Şi cu duh, şi nătărăi.
Unii mândri şi-ngânfaţi,
Ca beşici cu vânt umflaţi!
În cea lume cât trăiesc,
La tot vântul se-nvârtesc.
Alţii vrednici patrioţi,
Dar mai vrednici patri-hoţi,
Latră, urlă furios
Pân'ce-apucă câte-un os.
Într-a păpuşilor ţară
La mulţi cinstea-i chiar de ceară
Cât ruşfetul se inveşte
Cinstea-ndată se topeşte
În cea ţară de păpuşi
Tâlharii poartă mănuşi
Şi se jură pe dreptate,
Că li-s mâinile curate.
Doină, doină greu îmi cazi- Mihai Eminescu
 |
| Rezervația Slătioara-Rarău |
Din pădurea cea de brazi,
Şi cu jale îmi răsuni
Din huceagul de aluni,
Şi m-adormi, m-adormi cu dragPrin frunzişul cel de fag.
Cine sună-n cetine,
Doiniţe, prietene,
Diu, diu, diu, de-a codrului,
Că doina-i care-o cântai -
Trăgănă-ne, trăgănă,
Frunza-n codru leagănă.
5 drahme
duminică, 20 iulie 2014
Îndrăgostit de Bucureşti -Adrian Păunescu
mă simt atras de fleacuri omeneşti,
şi-mi place-n anotimpul de vacanță
să-ntârzii, să rămân în Bucureşti.
De el ne-am săturat, dar el ne place,
el e un prag lovit să vezi alt prag,
şi-acum, când sunt sătul de locul zilnic
mă simt golit şi-mi e deodata drag.
Pe piatra lui am tot bătut cadența
şi-am s-o mai bat atât cât voi trăi,
spre un Olimp ascuns pe orice stradă
în cautarea marii poezii.
Aici m-au sufocat cu dulce teii
şi au trecut aiurea anii mei
aici copiii mi-au venit la viaţă
şi am născut şi-am îngropat idei.
La Bucureşti, copilăria toată,
visam s-ajung să pot şi eu vedea
celebrii câini ce au covrigi în coadă
şi să-ntâlnesc şi eu pe mama mea.
Eu vara aş iubi-o pe orbeşte,
dar simt că toamna-i anotimpul meu,
când frunze şi lumini pe bulevarde
mai dau halou părerilor de rău.
Când pe terase se mai bea o bere
şi oamenii romanţe triste vor,
şi-n curţi se face vin din must de struguri
şi toţi bucureştenii au umor.
L-am părăsit destul, ca azi să-l caut
şi să-l găsesc întodeauna treaz,
nu este el cel mai frumos din lume,
dar cel mai drag ne e în orice caz.
Mă pregătesc să fug din nou în ţară
şi să câştig aripi dumnezeieşti,
să pot gusta melancolia toamnei
în fiecare colţ de Bucureşti.
Descântec de viaţă şi moarte -Adrian Păunescu
Să fie de iarbă ajunsă la brâu,
Să fie de dragoste ultima oară,
Să fie de pietre spălate de-un râu.
Să fie de mine, să fie de tine,
Să fie cumva şi de noi amândoi,
Să fie de rău şi să fie de bine,
Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.
Să fie de cer şi să fie de munte,
Să fie de mâine, să fie de azi,
Să fie de tâmplele mele cărunte,
Să fie de ceaţa ieşită din brazi.
Să fie de zi şi să fie de noapte,
Să fie de clipa când vrei să şi mori,
Să fie de gustul cireşelor coapte,
Să fie de drumul spre Malu cu flori.
Să fie de calul ce mânzu-şi învaţă,
Să pască în voie, s-alerge constrâns,
Să fie de ziua schimbării la faţă,
Să fie de purificare prin plâns.
Să fie de pas şi să fie de pernă,
Să fie de toată intrarea-n destin,
Să fie de ţara asta eternă,
Pe când o femeie îţi iese cu plin.
Să fie de-a-nvinge, să fie de-a pierde,
Să fie de brazdă, să fie de spic,
Să fie de treflă, să fie de verde,
Să fie de mare, să fie de mic.
Să fie de viaţă, să fie de moarte,
Să fie de gustul de măr pădureţ,
Fecioara muşcându-l cu buzele sparte,
Să fie de sângele ei fără preţ.
Să fie de salcia plânsului veşnic,
Când teatrele lacrimi confiscă din ochi,
Să fie de ornic, să fie de sfeşnic,
Să fie de drag, spre a fi de deochi.
Să fie de toate în devălmăşie,
Plătind consecvent cel din urmă pariu,
Să fie, să fie, dar cine să fie?
O ştiţi fiecare. Eu asta n-o ştiu.
Leagăn pentru toată copilăria-Adrian Păunescu
Te-asteaptă vise, prunc adormit,
În vise viaţa este eternă,
Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.
Ce ştii tu-n lume câte se-ntâmplă,
Nici nu e bine tu să le şti,
Lumea-ngenunche la a ta tâmplă,
Şi, lângă tine suflet, cor de copii.
Astăzi, copile, eu îţi dau pâine,
Tu pâinea asta o muşti firesc,
Ce-ţi dau eu astăzi tu-mi vei da mâine,
Eu, legănându-te, îmbătrânesc.
Trupul tau fraged ca un mesteacăn
Să se îndoaie galeş în somn,
Ca să creşti mare, plâng şi te leagan,
Copile dulce, prea tinere domn.
La geam lumina lunii ţi-o scapăr
Luminii tale să-i dau ecou,
Dormi, fericitule, că eu te apăr,
Că eu în tine mă nasc din nou.
Capu-l pe perna pune-l, copile,
Totul e bine, ai tăi sunt vii
Şi mai au viaţă şi mai au zile,
Să crezi că pururea ei vor trăi.
Mama şi tata ţie-ţi vor face
Leagăn de stele şi de ninsori,
Să-ţi fie bine, să dormi în pace,
Să ai lumina la ursitori.
Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Dormi şi viseaza bunul tău vis,
Că-n vise viaţa este eternă,
Visul e lumea ce eu ţi-am promis.
Pat de răchită mirositoare,
Leagăn albastru şi-ncondeiat,
Pentru copilul care răsare
Şi-ai cărui ochi ritmul lumii îl bat.
Mama te leagană, veghează tata,
Somnul ţi-l apară ochi părinteşti,
Dormi şi visează că lumea-i gata
Şi te asteaptă numai să creşti.
Mie-mi trec anii, ţie-ţi vin anii,
Poate că mâine îţi va fi greu,
S-accepți ca astăzi eu ţi-am spus nani,
Dar nani-nani, frumosul meu.
Biet nemuritor la zidul morţii-Adrian Păunescu
Și sclav măreţ aceloraşi proporţii,
Să mă opresc, n-am dreptul nici să ştiu
Că sunt alergător la zidul morţii.
N-am timp la zidul morţii să m-aşez,
şi combustibil am, de nicăierea,
probabil unii cred că şi trişez,
dacă, de-o viaţă, îmi refuz căderea.
N-am mai dormit de când eram copil,
cu-aceste roţi, cu-această şa sunt una,
iar dacă aş încetini, umil,
m-aş prăbuşi din zid, pe totdeauna.
Distanţele pe care mi le-asum,
Paradoxal, sunt cele şi rămase,
pe zidul lentei morţi, de-atâta drum,
vehiculul mi s-a urcat în oase.
A mă mai crede liber, nu încerc,
În toată cursa asta nebunească,
Fiinţei mele, alergând în cerc,
Îi este interzis să se oprească.
Și, vai, în toată tragica belea,
Cobor şi urc mereu aceeaşi pantă
Și nemurirea e o boală grea,
Un fel de plictiseală arogantă.
Destui îşi pot închipui că eu
Ador această-ntrecere vulgară,
Că-mi place tot acest absurd turneu
Pe zidul morţii unui circ la ţară.
Dar eu alerg, ca să nu mor, cumva,
Și înţeleg cu vrere vinovată
Că nu mai am puterea de-a pleca
De-aici, din zidul morţii, niciodată.
Nu pot trăi, precum nu pot muri,
Nu mă opresc, precum m-alungă sorţii,
Nu pierd nimic şi nu pot birui,
Ca biet nemuritor la zidul morţii.
Astăzi este ziua de naştere a poetului,
20 iulie
sâmbătă, 19 iulie 2014
Definiţia strigătului – Octavian Paler
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu.
Zâmbește-Ion Minulescu
S`asculţi cum lumea te bârfeşte
Atunci, ascultă sfatul meu... Zâmbeşte!
Şi când cel ce`l iubeşti curat
Nepăsător te părăseşte,
Nu te uita că e`ngâmfat... Zâmbeşte!
Păstrează`mă în ochii tăi
Să fiu mereu cu tine.
Azi te iubesc mai mult ca ieri
Şi mai puţin ca mâine.
Şi dacă totuşi mă iubeşti
Păstrează`mi amintirea.
Şi nu uita că într`o zi
Ţi`am dăruit iubirea!
Prea sărac-Ion Luca Caragiale
La câmp, s-auzi un pitpalac".
Ea: "Da, îmi place pitpalacul...
Dar nu merg: tu... eşti prea sărac".
Plimbându-mă-n singurătate,
O odă gloriei eu fac:
Dar gloria se depărtează
"De ce fugi?" zic. — "Eşti prea sărac!"
Mă duc atunci la masa verde,
Să-ncerc norocul — poate fac
O lovitură... Dar norocul
"Pleacă, îmi zice; eşti sărac!"
Mă duc acasă melancolic.
Stau trist, visând într-un ceardac,
Şi piţigoiul din grădină
Îmi fluieră: "Eşti prea sărac!"
Mă duc la editor c-o carte.
E iarnă, frig — voi să mă-mbrac;
Dar editorul mă respinge:
"Nu te-editez; eşti prea sărac!"
Atunci, voii de disperare
Să mă atârn de un copac,
Dar craca fuse prea subţire,
Mi-a zis trosnind: "Eşti prea sărac!"
A! sărăcie! Monstru palid,
Când oare am să-ţi viu de hac?
Şi sărăcia îmi rânjeşte
Sardonică: "Eşti prea sărac!"
Îmi place către primăvară
Să mănânc ochiuri cu spanac.
— Şi nici spanac, nici ochiuri simple
Nu pot să gust... sunt prea sărac!
În post simţesc, pe la Teatru,
Dureri de inimă. Ce fac?
Nu pot să intru und-se iese,
Roşind îmi zic: "Sunt prea sărac!"
Atunci — o constipaţiune:
Ah! doftore, ce să mă fac?
"Siminichie".
"Nu se poate.
"De ce?"
"De ce? Sunt prea sărac".
Mă duc la revoluţiune
Şi caut leac, şi poc! şi pac!
"Ce caţi aci?" strigă bandiţii.
"Sunt dizident!"
"Eşti prea sărac!"
Am vrut să-mi fac şi eu pomană
C-un cerşetor, c-un biet ciuntac,
Dar el, râzând, mi-a zis: "Te lauzi!
S-o văz, n-o crez... Eşti prea sărac!"
Adesea o revoltă-mi vine
Că nu sunt nici turc, nici turlac,
Aş vrea să stric, să sparg la geamuri,
Dar mă opresc... Sunt prea sărac.
Nu! Orşice să fac, văz bine
Că pentru mine-i tot un drac!
În mediul social de astăzi
Sunt prea pârlit, sunt prea sărac.
Oriîncotro d-acu m-oi duce,
Nu pot cu soarta să mă-mpac;
Mi-e veşinică duşmană — veşinic
Îmi spune: "Piei! Eşti prea sărac!"
Sărac! Da! Nu e loc în lume
Pentru-un sărac! dar... ce să fac?
Să mor!... Dar un revolver costă...
Chiar pentru moarte, prea sărac...
Dar mor în fine şi groparul
Îmi ia cadavrul şi, posac.
Şopteşte între dinţi în silă:
"După ce-i greu... e şi sărac!"
Am renviat apoi, şi iarăşi
Ca mai-nainte strofe fac...
1 Ameţit de băutură, cherchelit; zăpăcit, năuc.
Un critic fără milă-mi spune:
"Ai început iar prea sărac!"
Şi nu ştiu cum să aflu-acuma
L-aceste strofe un capac...
Aş vrea o inspiraţiune,
Nu pot sfârşi... sunt prea sărac!
Alerg atunce pentru rimă
La Dicţionarul lui Cihac...
Vai! Nici acolo nu se află,
Şi bietul Cihac e sărac!
De ce nu vrei tu, soartă sumbră,
Zâmbind, să nu mai fiu sărac?
Cum aş dormi acum la umbră
Cu burta-n sus într-un hamac!
Bătălia țuicii de la Caransebeș
Cei 100.000 de soldaţi ai armatei austriece îşi stabilesc tabãra în preajma oraşului Caransebeş. Contingentul de husari care era avangarda armatei trece râul Timiş din apropiere pentru a verifica teritoriul de inamicii otomani. Nici vorbã de aşa ceva, în schimb austriecii întâlnesc o prezenţã mai exoticã…un mic grup de ţigani care se oferã sã le vândã alcool semidistilat. Achiziţionând bãutura, austriecii încep sã o consume lacom şi sã petreacã. Dupã ceva vreme trece şi un grup de infanterişti râul şi vãzând verva generalã, pretind şi ei o parte din alcool. Husarii, care-şi pierduserã de mult luciditatea, refuzã şi devin agresivi, iscând o ceartã care se terminã într-un foc de puşcã.
Cearta degenereazã într-un veritabil rãzboi între cavaleria şi infanteria austriacã. În toiul luptei, câţiva infanterişti încep sã strige disperat “Turcii! Turcii!”, determinându-i pe husari sã dea bir cu fugiţii , convinşi cã sunt confruntaţi cu un pericol iminent. Infanteriştii încep şi ei sã se împrãştie, creându-se o babilonie de nedescris, întrucât armata austriacã este alcãtuitã dintr-o multitudine de naţii, italieni, slavi, unguri, austrieci, care nu îşi înţeleg dialectele. Situaţia devine criticã în momentul în care, într-o încercare de a soluţiona haosul, ofiţerii austrieci strigã “Halt!”, excamaţie care ajunge deformatã la urechile soldaţilor, denaturatã în…”Allah”. Observând manifestãrile sãbatice ale cavaleriei şi ascultând ţipetele turbate care reclamã un atac turcesc, un comandant ordonã declanşarea focului de artilerie.
Toatã tabãra se trezeşte, unii pãrãsesc numaidecât locul cu pricina, alţii se îndreaptã agresiv spre orice umbrã sau sunet, trag zãpãciţi cu arma în toate pãrţile, crezând cã sunt sub asediu otoman, când ei de fapt îşi ucid camarazii...Dupã douã zile soseşte şi armata otomanã, care are de înfruntat 10.000 de leşuri şi un oraş pustiit de inconştienţã…
Bãtãlia este mai degrabã consideratã un episod aprocrif al rãzboiului, de o acurateţe istoricã nevalidatã. Cea mai timpurie sursã majorã care relateazã catastrofa este “Istoria lui Iosif al II-lea” a lui A.J. Gross-Hoffinger, scrisã la 59 de ani de la incident. Cea mai timpurie sursã pentru incident este însã cuprinsã în “Istoria secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea pânã la prãbuşirea împeriului Francez, cu referinţe speciale la progresul şi cultivarea mentalã”, publicatã în 1843, dupã 55 de ani. Aceastã sursã conţine o trimitere la “Revista militarã austriacã” din 1831, pentru o istorie mai detaliatã. Dacã bãtãlia a avut într-adevãr loc, a fost probabil una dintre cele mai mari gafe din istoria militarã.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-s-au-batut-austriecii-singuri-tuica-tiganeasca
vineri, 18 iulie 2014
Definiţia liniilor paralele- Octavian Paler
Tu mergi lângă întrebările mele,
eu merg lângă liniştea ta.
Tu mergi lângă zorii dragostei mele,
eu merg lângă amurgul părului tău.
Rondelul meu- Alexandru Macedonski
.gif)
Dar astăzi, cu desăvârşire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt iertare.
Eşti mare când n-ai îndurare
Dar te ridici mai sus de fire
Când ţi-este inima iubire,
Când ţi-este sufletul iertare.
Ştiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viaţă trecem în neştire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriştea cât de mare,
Şi înălţarea e-n iertare.
joi, 17 iulie 2014
miercuri, 16 iulie 2014
Primarul minune al Bucureștiului
Pache Protopopescu (1845-1893), s-a aflat doar pentru trei ani în fruntea Bucureştiului, între aprilie 1888 şi decembrie 1891, dar a lăsat în urmă multe proiecte pe care le-a dus la bun sfârşit şi care l-au făcut cunoscut ca unul dintre cei mai buni primari din istoria oraşului.
S-a născut la 12 februarie 1845, în Mahalaua Negustori, iar numele de „Protopopescu“ l-a căpătat ca urmare a faptului că tatăl său slujea ca protopop la Biserica Sf. Gheorghe cel Nou, potrivit istoricului Dan Falcan.
Istoricul a mai declarat pentru „Adevărul de Seară” că prenumele de „Pache“ vine de la modul în care l-au strigat pe fostul edil colegii de şcoală.
Pache Protopopescu a urmat Facultatea de Drept, dar s-a şcolit şi la Paris unde în 1870 şi-a luat doctoratul, iar până să devină primar al Capitalei, a fost prefect al poliţiei, avocat, profesor la şcoala de comerţ şi deputat din partea liberalilor.
Istoricul Dan Falcan ne-a mai spus că în anul 1888, prin decret regal, Pache Protopopescu este desemnat de Consiliul Municipal, aşa cum era la vremea aceea nefiind ales de locuitori, primar al Bucureştiului.
În doar trei ani, edilul a reuşit să introducă telefonul public, să extindă iluminatul electric până în Piaţa Teatrului Naţional, să construiască primele trotuare şi noi artere de circulaţie.
„La sfârşitul secolului al XIX-lea când s-a tăiat bulevardul Cotroceni-Obor de către Em. Protopopescu-Pache, primarul oraşului, pentru interes şi necesitate edilitaro-urbanistică, au fost demolate biserica Caimata şi biserica Armenească“, a scris şi istoricul George Potra în cartea sa „Din Bucureştii de ieri“.
A trasat inclusiv axa Bucureştiului de la est la vest, de la Piaţa Operei, Sf. Elefterie şi până la Mihai Bravu.
“După ce Em. Protopopescu Pake a deschis noul bulevard care lega cartierul Cotroceni cu mahalaua Oborului, s-a pus problema iluminării lui după noile cerinţe, dar pentru că nu se putea altfel la acea dată, s-a hotărât scoaterea lămplilor electrice din grădina Cişmigiu «care nu avea nevoie de lumină pe timpul iernii şi instalarea lor pe bulevard, între actuala piaţă Sf. Elefterie şi Calea Moşilor»”, mai nota istoricul George Potra.
Câţiva ani mai târziu, în 1906, străzile oraşului erau luminate de 3.969 de becuri cu gaz, dar şi cu mii de lămpi cu petrol, cu ulei mineral şi altele. Cu toate acestea, multe străzi mărginaşe nu aveau lumină deloc.
În 1890, Protopopescu a finalizat prelungirea fostului bulevard al Orizontului, iar la insistenţele primarului conservator Nicolae Filipescu, strada a fost redenumită şi poartă şi acum numele lui Pache Protopopescu. Sub conducerea primarului de atunci s-a ridicat şi un azil de noapte făcut după model occidendal. Edilul a acordat o atenţie deosebită şi învăţământului în Capitală, în anul 1889 fiind construite 28 de şcoli şi Liceul "Gheorghe Lazăr".
Şi transportul în comun a fost o prioritate pentru primarul de la acea vreme, astfel că s-a lucrat la extinderea reţelei de tramvai, dar şi la impunerea unor condiţii civilizate de transport pentru bucureşteni.
„Înainte de a se pune în circulaţie tramvaiele cu cai ale noii societăţi, Em. Protopopescu-Pake, primarul oraşului a dat o ordonanţă alcătuită din şase articole cu mai multe subpuncte, cu dispoziţiile care trebuiau respectate atât de personalul tramvaielor , cât şi de pasageri. Astfel, conductorii vor păstra ordinea în vagoane, vor îngriji ca pasagerii să se aşeze pe bănci, fără să aducă supărare unul altuia”, notau istoricii.
“În mijloacele de transport în comun de la acea vreme, era interzis să urce mai mulţi călători decât câte locuri sunt pe bănci şi pe platformă, nu vor fi primiţi în vagoane cei îmbrăcaţi murdari, în stare de beţie sau pe cei însoţiţi de câini. Nu vor admite nimănui cu tinichele sau ulcioare cu lichide care ar putea să mânjească sau să supere pe ceilalţi călători. Agăţatul de vagoane , fie chiar pe scări este strict interzis şi periculos. Taxa fixată era de 30 de bani pentru toată linia, 20 de bani pentru două secţii şi 15 bani pentru o secţie, toţi călătorii erau obligaţi să prezinte biletul la cerere”, mai scria istoricul Potra.
Istoricii declară despre Pache Protopopescu că a fost un om dedicat societăţii şi a realizat multe proiecte pentru Capitală. El a murit în urma unei infecţii cauzate de o piatră la ficat care i-a rupt vezica.
El se află înmormântat alături de alte personalităţi ale Bucureştiului, în cimitirul Bellu. Cândva, a existat şi un monument al lui Pache Protopopescu (1845-1893), realizat în marmură albă de Carrara de către sculptorul Ion Georgescu, dar care a fost demolat în anul 1948.
Interviu cu Dumnezeu( text atribuit lui O.Paler,dar negat de către acesta)
- Dacă ai timp… i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, iar apoi tânjesc iar să fie copii; că își pierd sănătatea pentru a face bani, iar apoi își pierd banii pentru a-și recăpăta sănătatea.Faptul că se gândesc din timp la viitor și uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca și cum nu ar muri niciodată și mor ca și cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna și am stat tăcuți un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecțiile de viață pe care ai dori să le învețe copiii tăi?
- Să învețe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc și că durează mai mulți ani pentru ca acestea să se vindece; să învețe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puțin; să învețe că există oameni care îi iubesc, dar pur și simplu încă nu știu să-și exprime sentimentele; să învețe că doi oameni se pot uita la același lucru și ca pot să-l vadă în mod diferit; să învețe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalți și că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înșiși.
- Mulțumesc pentru timpul acordat, am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să știe?
Dumnezeu m-a privit zâmbind și a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna" .
Menelaos Ludemis - "Floare magică"
Eu să fi fost acela pe care l-ai iubit?
Pune mâna pe inimă - nu aici, dincolo!
Aşa. Şi acum spune-mi,
Eu să fi fost?
Mi se pare că greşim.
Greşim amândoi, amar.
Tu că ai spus-o,
Eu că am crezut-o.
Ne-am iubit? Poate...
Dacă unul nu e nebun,
Celălalt e mincinos.
Să fi iubit eu? Poate...
Să fi iubit tu? Cine ştie?...
Să ne fi iubit amândoi?
Numai Dumnezeu ştie,
Dar El nu prea există.
Vai, vinul dragostei îl beau doi,
Dar se îmbată numai unul.
Unul câte unul,
Aşa cum merg ocnaşii
Cu ghiuleaua de plumb la picioare.
Să nu spui că-s aspru. Nu.
Dacă m-ai iubit într-adevăr,
În curând vei uita.
Şi atunci va veni rândul meu
Pentru o dragoste pătimaşă
O dragoste fără margini,
Dragoste de adolescent.
De bătrân.
De copil.
Dragoste până în pânzele albe.
Până la prăpastie.
Până la sfârşit.
O dragoste... pe care,
Dacă te-oi fi iubit vreodată,
N-ar fi trebuit să ţi-o dau!
marți, 15 iulie 2014
Adevărul despre viață
Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.
Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.
……………………………………………………………………………………..
Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este căsătoria.
Socrate i-a zis: Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta. Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos.
Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns:
Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zărit.
Socrate i-a spus: Aceasta este căsătoria.
……………………………………………………………………………………..
Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este fericirea.
De această dată, Socrate l-a îndrumat: Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o singură dată. Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit: Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal.
Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.
……………………………………………………………………………………..
Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este viaţa.
Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire sarcina.
Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia.
Socrate a mers şi el în pădure, să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus: Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o.
Socrate i-a spus: Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă.
Cu alte cuvinte:
*dragostea nu înseamnă perfecţiune;
* căsătoria nu trebuie să fie o alegere perfectă, ci să devină una;
* fericirea este o stare de spirit autocâştigată de alegerea făcută;
* viaţa este bucuria de a fi împreună.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)