Berlin-Wilmersdorf, Preussishestr. 10 Joi, 7/20 iulie 1905
Dragã Alceu,
Am pãțit mai zilele trecute o mare rușine. Sã tac și s-o înghit? Greu — și ar fi și pãcat! Mi-ești prea bun prieten — așa cel puțin mã mãgulesc a crede, și sper cã nu mã-nșel — ca sã nu ți-o mãrturisesc, așteptând cu încredere de la tine un rãspuns de mângâiere. Dar, rogu-te, sub secret de jurãmânt, numa-ntre noi sã rãmâie. O sã-ți parã, desigur, prea lungã trista mea scrisoare, dar iartã-mã, scumpul meu amic, trebuie sã-ți spun totul. Ai, te conjur, rãbdare și acordã-mi câteva minute de atențiune.
Am compromis Berlinul, compromis imperiul si nația germanilor,compromispe mine, compromise familia mea, în fine!
Barbu!… Barbu, în trecerea lui spre Paris, a dat prin Berlin!… Eu! eu, lipsitul de cel mai elementar instinct de conservare a reputației naționale germane-eu l-am îndemnat să treacă pe aici!
I-am ieșit joi 23 iunie , întru întîmpinare la gara de la Breslau… Era — binișor…intrăm în vagonul-restaurant ca să dăm drumul încoace.Berea-„iar caldã“! De când a intrat(azi-dimineață)pe teritoriul german, nu s-a învrednicit sã gãseascã un pahar de „ber’rece!“ (o înjurãturã la adresa nemtilor ca entitate națională. Dar ce sã facem? rece, caldã, alta nu e; asta este; datoria ne calcã s-o bem ș-așa;și tragem și tutun.Suntem cam fleșcăiți, probabil de căldură cu toate că e destul de răcoare. Deodată, miroase strașnic a ars. S-a aprins vagonul! Zic eu îngrozit. 83 de km pe oră! Carbonizat în goanna rapidului!Departe de patrie de familie! Maica mea!!!… Ce e?… Arde fața de masã: o țigaretã nestãpânitã — o gaurã neagrã cât o bãncuțã… Degrabă înãbuș scandalul — acopăr aceastã ocarã, de frica chelnerului.
Am ajuns la Berlin. De acuma, țin-te!
Administrație, armatã, arte, știinte, litere, tramvaie, drumuri de fier, birjari, chelneri, frizeri, public, prãvãlii, case, monumente, mâncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil! Numai un lucru scapã, ca prin minune — apa; nu-nțeleg de ce.
Începem de vineri dimineața.
Vezi-ne de acolo, pe mine, domnule doctor, ce figurã fac eu, mã rog, la d. Meister Metzentin, frizerul meu, ceva mai mult, vecinul meu, când Barbu, pe care l-am recomandat ca „Herr Professor“, rãcnește cã-l jupoaie! Uite-l cum aleargã de colo pânã colo, cu bogata lui capelurã vâlvoi, sãpunit, cu servetelul la gît, vãitându-se, și-n ruptul capului nu mai vrea sã se lase „torturat“ „…lui de neamț stupid!“
Meisterul, scrupulos, vrea sã-l apuce sã-l puie jos; Herr Professor țipã și nu se lasã, Doamne ferește! Furie mare…
— Mersi, destul, maiher!… ta de neamț stupid! M-ai omorât, domnule!
Și, ce e drept, dl. Metzentin, de fel nu prea deștept, face niște ochi de adevãrat stupid.
Cu chiu cu vai, Herr Professor, mai potolit, se reașeazã oftând greu și se mai lasã sãpunit încã o datã, mai bine. Neamțul ascute briciul, și iar începe supliciul. La fiecare trãsãturã, clientul face pe scaun niște contorsiuni oribile, ca un condamnat american la experiențã de execuție prin electricitate (1). Dar, Gott sei Dank, am ajuns la cioc: aici trebuie sã lucrãm cu foarfeca. Țac! odatã neamțul. Aș! pacientul se ridicã-n picioare exasperat: „Pardon, maiher!“ smuceste instrumentul din mâna calãului și-ncepe sã-și potriveascã singur țãcãlia. Iese nițel mai micã la stînga, o mai ciupeste la dreapta, iese mai micã la dreapta, etc. În fine, „Hai sictir!“ trântește foarfeca — cât pe-aci sã facã praf borcãnelele negustorului, se uitã placid în oglindã, dã din cap, și pe urmã din buze:
— Mort!
Apoi, cãtre mine:
— Cât sã-i dau nenorocitului ãstuia?
— Taxa e de 20 pfenigi, dar… fiindcã l-ai cam mâhnit pe bietul neamț, poti sã-l mângâi cu 30.
Îi dã lui maiher cât îi dau eu pentru o lunã de abonament, douã mãrci, taxa înzecitã, și plecãm. De atunci, mereu mã-ntreabã dl. Metzentin, când mai vine Herr Professor; care i-a plãcut mult: „Sehr or’ginal“.
Acuma, vezi-ne, mã rog frumos, d-le doctor, în vestitul parc Tiergarten. Uite cum oprim trãsura și ne dãm jos, ca sã fiu eu supus la un sever examen de silviculturã, si cum dl. profesor, triumfãtor asupra ignoranței mele, îmi aratã cu bastonul una câte una toate deosebitele esențe:
— Ãsta e brad, boule! ãsta mesteacãn, ãsta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, oțetar, jugastru, plutã, plop, alun, corn, salcîm turcesc, tei popesc, lemn jigãrit, lemn-câinesc, lemn pãduchios, râia-pãdurii — und so weiter.
Eu urmez cu atenție, iar birjarul priveste la noi cu mult respect, crezîndu-ne negustori strãini, veniți sã luãm în tãiere pãdurea împãrãteascã a orașului.
Mai vezi-ne de acolo d-ta ce figurã facem în fața Reichstag-ului (Parlamentul imperiului) între statuia lui Bismarck, și Siegessäule. Eu stau umilit, ca un școler, mã rog, iar dl. profesor mã muștruluiește la esteticã: fãcând cu bastonul gesturi indicative foarte largi, îmi aratã („Uite, boule!“), una câte una toate ereziile artistice ale grandiosului palat.
— Il a voulu faire grandieux … Mprt!… Stupizi!… Nu vezi, mã, cã sunt imbecili?! n-au talent, mã!
Toate astea pe un diapazon potrivit cu vastitatea pieței… Și așa, încep câțiva nemți curioși și niște „engleji” travellers, o familie numeroasã, sã se strângã împrejurul nostru și sã ne admire.
Englezul cel bãtrân închide Baedeker-ul și toți ne ascultã cu luare-aminte. Asta încordeazã verva profesorului, care continuã, ridicând și mai solemn tonul:
— Imbecili… Și vor sã facã în mare!… Il veut pettre (2) plus ho que leur kiou. (Textual și fonografic garantat.)
„Englejii” noștri probabil nu înțeleg franțuzeste: nici cea mai palidã încruntãturã mãcar.
— Dar, îndrãznesc eu, trãgând cu coada ochiului la cartea de sub subțioara milordului, am vãzut în Baedeker…
— Baedeker e stupid!
Un gest foarte larg cu bastonul… „Englejii” fac niște ochi mari: parcã ar înțelege ceva.
— Dar, adaug eu prostește, nu zice chiar Baedeker personal… colaboratorul lui francez, un cunoscut critic de artã — Desfontaines.
Dl. profesor, impacientat de atâta stãruințã, foarte sever:
— Nu fi bou!… Uite, mã! uite, mã! uite, mã!
Și, lucrând foarte volubil și larg cu amândouã brațele, m-ajunge cu mâneca stîngã peste obraz și-mi zboarã ochelarii cât colo; îi culeg repede… M-a chiorît! un geam spart țãndãri. Toatã lumea ne face mare haz.
— Haide, Barbule…
Și pornesc; dar el m-apucã de braț, mã-nvârtește-n loc și iar… pettre!
Am isprãvit conferența asupra Reichstag-ului. Dãm sã intrãm pe Unter den Linden. Englejii dupã noi… Nu mai pot de necaz insularii, se vede bine, cã nu ne pricep frumoasa limbã maternã:
— A beautiful language indeed!… very beautiful!
Poarta de Brandenburg… Mãiculițã! ce iritațiune! ce nobilã indignare și ce înjurãturi!
— Partenonul si Tezeionul lipite! îngemenate! Asta e prea mult!… lor de nemți stupizi!… Mizerabilii!
Câțiva pași pe Unter den Linden, unde sunt „mai mulți tei jigãriți decât popești, și pe urmã arini, paltini“ etc. și ne rãzbește foamea. Spre dezolarea englejilor, o birje: „Ei! maiher!“.
Acasã:
— Ai un moment rãbdare, se fac numaidecît ochiurile… Stai nițel…
— Nu stau! Mi-e foame!
Și fãrã sã mai scoatem pardesiul, atacãm fioros o ridiche mare deBavaria, foarte necãcioasã (specialitate), tãvãlind-o prin solnițã.
— Haide, fie cum o fi! zic eu nevestii la bucãtãrie… Mi-e fricã, Doamne ferește, de vreo apendicitã! Slava Domnului! Vin ochiurile cu mãmãliguțã și brânzã de burduf și dupã ele, Madame Caragiale, autoarea, foarte convinsã de un frumos succes.
Ochiurile — „prea rãscoapte“. Mãmãliguța — „prea pripitã“. Brânza — „iutițã“ (figura autoarei). Peștele rasol — musafirul îl miroase de-aproape de tot și parcã s-ar cam strâmba.
Madame Caragiale (très piquée): E proaspãt Barbule, vai de mine! l-am cumpãrat eu azi-dimineațã: era viu; uite așa se bãtea și l-am fiert eu în persoanã…
Mosafirul (cu humor): O fi fost proaspãt soro, dacă zici d-ta; dar nu l-ai fiert destul! Nu știi sã-l fierbi! e crud…
Îmbucã, clefãie și scuipã în taler:
— Nu mîncați, copii! e mai tot crud, când vã spun eu… pãcat!
Și, spre pedeapsã, peștele crud sufere tortura cuțitului, spre a i se alege pãrțile oarecum mai admisibile.
Ciulamaua — „lãbãrțatã, nu destul de închegatã și de prãjitã, rumenitã!“
— Sã te-nvãț eu sã faci ciulama, neicã! Iei un clapon gras, durduliu etc. etc.
Friptura de porc (altã specialitate localã, sã juri cã e piept de curcan) „n-are a face cu purcelul nostru românesc de casã“… Berea(iarãși o specialitate, Pfungstaedter Export-Bock, articol hors-concours, finisim) — „n-are a face cuberea francezã St.-Jean“. Piersicile — „mãlãiețe“. În fine, șvartul — „apã chioarã“.
Îmi pare rãu; dar la urmã, gândesc eu, astea toate privesc pe Madame Caragiale — care rãmâne foarte tristã de nenorocitu-i debut.
Am dejunat. Daca ar fi fost St.-Jean, poate c-am fi bãut mai mult; Pfungstaedter n-am putut bea decât vreo zece sticle, a 700 gr.
Dupã amiază.
Intrãm pe un mare bulevard — Kurfürstendamm. Ne oprim în fața unuia din magazinele de lux, așa-numitele Kunstausstellung, unde se expun noutãți artistice — autori de toate națiile. La un geam enorm de cristal (vreo cinci metri lãțime și cam tot atâta-nãlțime), fel de fel de figurine, porțelanuri, picturi și aquarele. Începem lecția de esteticã cu bastonul… Mișcare indicativã foarte pronunțatã: o semnãturã francezã (3); un cer cu „clocotealã“ de nori, pe o mare „îndârjitã“ — perspectivã „sincerã“!
— Uite, mã, boule!
Și, amãgit pesemne de sinceritatea perspectivei, poc! cu vârful bastonului în geam. Mi s-a tãiat inima: ãsta nu mai e geam de ochelari; cel putin 300 mãrci!… Dumnezeule! din ce am scãpatãrã! Herr Professor s-a schimbat și el la fațã, grozav. S-a uitat repede la vârful bastonului și, scurt mișcarea! întorcându-se cu spatele la marea îndârjitã, l-a înțepenit în trotuar. Apoi, deodatã, cãtre mine, care încã țiu mâna pe bãtãile inimii:
— Ia ascultã-mã, nene, ce mã tot porți pe la prãvãlii? Muzeuri serioase n-au mãgarii ãștia?
— Ba da.
Și-ncep a-i enumera, dupã Baedeker, toate muzeurile, pe care eu nu le-am vãzut.
— Nu vreau clasic, domnule! nu-nțelegi? Vreau sã vãz de ce sunt dumnealor capabili.
— Atunci, hai la Național-Galerie — moderni.
— Du-mã acolo! Ce mã tot porți de colo pânã colo?
Acolo…
— Aratã-mi, domnule, pe celebrul Menzel al dumnealor, de care fac atâta caz.
Mã rog de gardian sã mã-ndrepteze.
— Uite-l, Barbule.
Un pas mare înapoi, o încruntãturã, cu mâna la sprâncene en guise de visière; apoi o ricanare fieroasã:
— Ãsta e Menzel?… Hahahà! Ei, sunt ridiculi, pe onoarea mea!… Ãsta?… mã-sii de stupid!
Scuipãm pe Menzel și ieșim foarte scârbiți.
…Dar Domul cel nou? — Mai stupid decât Reichstag-ul… Dar monumentul Victoriei de la 70? — Iar pettre! Dar restaurantele de lux, așa-numitele Weinrestaurant, ori Weinabtheilung, unde nu se pomenește bere?… Dar bãcãniile? Auzi d-ta sã nu-ți taie, așa de gustare, câte un mezel, la odãițã, cu un miș-maș!… scl. … scl.
Foarte obosiți, trecem prin câteva berãrii; la fiecare, douã-trei halbe… Proastã — peste tot.
Înapoi, acasã.
Le souper à la hauteur du déjeuner…
Câteva sticle de Pfungstaedter, în timp ce (altã mâhnire pentru Didina! care zdrobitã se duce sã se culce) mi se demonstreazã cã sunt „absolut tâmpit“ în materie de artã.
Încã o sticlã… și celelalte… Foarte târziu… Fleșcãialã… Somn ușor!… Ar’ vedè mâine!
A doua zi, sâmbãtã, de la 8 1/2 dim., da capo, con brio e piu mosso. Dupã dejun, care e și mai puțin reușit ca ieri, iatã ne sosește de la Lipsca, chemat într-adins telegrafic spre a face cunoștintã, d. Doctor Philologiæ Paul Zarifopol (4). Fațã cu tânãrul erudit, ne-nțepenim în picioare, ne-ncordãm în gât și ne umflãm în gușe — chestie de prestigiu!
Plecãm toți trei la Potsdam, la Sans-Souci. Aci, douã ceasuri de conferințã asupra artelor plastice și-ndeosebi asupra stilului francez al epocii — le rococo… Umãrul Venerii lui Pigalle, în copie (5), e prea „teșit“. „Nu se putea un francez sã facã un umãr așa de ”teșit“ etc. etc.
Moara de la Sans-Souci:
— Il y a de jouges à Berlin… Mprt!… lor de nemți! etc.
Pãrãsim Potsdamul și ne-ntoarcem cu vaporul peHavelpânã la Wansee — vastã colonie de ville-palazzi și de stabilimente estivale — o pasiune, între multe altele, pentru berlinezi.
Plimbare, nec-plus-ultra: un mãreț apus de soare pe o apã largã, înconjuratã de dealuri cu pãduri, parcuri și castele.
— Uitați-vã la apã zic eu, parcã e argint…
— Mprt!… aur, nu argint!
— Uite, zice dl. doctor Zarifopol, arãtând în bãtaia blondei luni pe crețurile apei, parcã e fosfor…
— Mprt!… sulf, nu fosfor!
Nu-i chip sã nimerim nuanța exactã.
În Wansee, ne suim la Kaiserpavillon, mare restaurant, pe deal, de pe terasele cãruia se deschide asupra apei o panoramã mirificã. Cãutãm vreun sfert de ceas, Barbu înainte și noi dupã el, o masã, de unde sã avem exact punctul de privire „cel mai grat“. Punctul de privire e cel mai important lucru pentr-un paysage, „boule!… nu știi?“ Ochim de colea, ochim de dincolo, când în picioare, când pe vine: aici lumina „prea crudã“, aici „prea searbãdã“, acolea „ternã“, dincolo, „prea lãptie“… În fine, am gãsit punctul exact, punctul grat. Așa, da! Ne așezãm la masã.
Aici, mâncãm („prost“, se-nțelege) și ne pilim cu câteva sticloaie de vin de Mosella, cel mai fain, mã rog frumos, și pe urmã svarturi — aavele!
Nu știu cum și nu știu de ce, nesimțitori, se vede, la frumusețile esteticei, dl. doctor și eu, à propos de punctul de privire „cel mai grat“, riscãm oarecari pornografii, nu tocmai grave, ba aș putea zice, chiar destul de inocente.
Barbu se scandalizeazã grozav și, stãpânind greu un gaz, care vrea sã scape din captivitate, foarte sever:
— Știi cã niciodatã nu mi-au plãcut trivialitatea și… porcãriile!
A scãpat gazul…
Ne întoarcem cu tugul, pe la unu noaptea, înBerlin. Mergem în tentrum la Café National — un loc foarte interesant, stație de bãi de mare mixte pe uscat — un pandemonium!
Prezența noastrã nu trece indiferentã; ba, daca n-am fi așa de modești, am putea chiar afirma cã produce oarecare senzație: „Fremde Herren!… Sehr or’ginelle!…“. Walkyriile ne aplaudã în surdinã și parcã ar vrea sã ne deoache. Ne facem cã ne supãrãm, dar nu putem birui îndestul un surîs de vanitate… Ne suim sus la billard; facem o partidã, care ține cam mult: bilele parcã ar fi patru, si chixuri peste chixuri; bem bere (iar caldã!… lui de neamț idiot!), rãsturnãm pahare, le spargem… svarturi… aavele… cești, lingurițe, farfurioare etc. etc. Suntem leoarcã!
S-a fãcut ziuã. Soare… Uite, domnule, cum trece vremea cu conversația!… Duminicã dimineața. Ne urcãm într-o birjã… Imbecilul de birjar — fã-ți idee, mon cher! — așa de dimineațã, beat!… nu înțelege ce-i spunem! În fine, hâța-pâța — un ceas de cãlãtorie. Ajungem la mahala, în Preussischestrasse. Barbu — ce memorie, domnule! — cunoaște casa — eu n-o cunosc, ma parole d’honneur ! — lovește pe birjar cu bastonul peste mîna dreaptã și pe urmã i-l împlântã în șira spinãrii.
— Ho, maiher! (… nu stiu ce și nu știu cum!)
Neamțul, beat, se-ntoarce, ca orice neamț stupid; dar îndatã înțelege cã trebuie sã fie mândru de aceste semne de intimitate, ca bun camarad. 6 ore 1/2 dim.
Copãcel — pe scarã. Sunãm… Familia și servitoarea rãmân îngrozite vãzându-ne: cred cã am scãpat din ghearele Inchiziției.
Dl. doctor Zarifopol, transportat, se pune la piano sã ne delecteze cu ceva din Beethoven. Profitãm de ocazie spre a-i da câteva lecțiuni de muzicã clasicã… „Nu trebuie sã se șterpeleascã, sã se trezeascã, ca sã zic așa, unele note: prrt, prrrt!“ Pianistul se apãrã arãtând caietul, unde apogiaturile sunt scrise cu semne minuscule, într-adins, spre a fi „șterpelite și tesite, ca sã zic asa, prrt! prrrt!“
— E-mprt!
Vedem în perete portretul lui Anghel și-ncepem sã plângem; mai bem ceva bere și mai spargem un pahar. Durerea ne-a biruit. Ne culcãm nedezbrãcați pe la 8 dim., declarând categoric cã de astã datã refuzãm cu desãvârșire dejunul Didinei. Biata fatã! închipuie-ți.
Pe la 3 post-meridiane, niște muște ne scoalã, sã ne dregem. În lipsã deSt.-Jean, ne mulțumim cu Pfungstaedter — parcã începe a fi potabil.
Pe la 4, iatã cã ne sosește un nou musafir, un compatriot, d. Gusti, doctor în filosofie și în drept, un tânãr savant (6). E foarte timid, politicos și pudic, ca o fatã mare — nu nemțoaicã. Îndatã ce facem cunoștința, dl. doctor Gusti primește o violentã lecțiune de filosofie à l’emporte-pièce — anume despre Schopenhauer.
— Apoi, sã-mi dați voie! sã mã iertați!… pardon!… nu-l înțelegeți deloc pe Schopenhauer!… dar absolut de loc!
Iar dl. dr. Zarifopol (7) aflã cã noi, pe drum, en voyage, citim, ce carte?… Les Fabliaux! cãci, trebuie sã stiți, ne preparãm a ținè, la Facultatea de Litere din Bucuresti, „o serie de cursuri asupra poeziei populare și originilor ei în genere, și-n particular la români“.
Et de deux! Matés sur toute la ligne! Enfoncée l’école allemande!
Dar noi stãm de vorbã, și sunt 6 trecute: s-apropie ora despãrțirii… Barbu își ia adio de la copii și de la Didina, care rãmâne inconsolabilã de completul ei fiasco: despre apartament, niciun compliment; despre mine, chiar din contră, iar cât despre arta culinarã… mprt!
Trenul pleacã la 10 seara. Mai avem așadar aproape patru ceasuri. Suntem tare congestionați și cam prea neprimeniți în costumul nostru de traveller… Sã prânzim la Grãdina Zoologicã, peste drum de garã. Lãsãm bagajele la dl. Gusti acasã, aci aproape și mergem la grãdinã.
Duminicã searã. Public endimanché circulã ca la orice Promenade-Conzert, încet-încet, în masã compactã. Dar avem noi vreme de pierdut? Dãm din coate ca la școala de natație; spargem valurile mulțimii și cu pas gimnastic, ajungem la birtul de lux pe terasã (Etablissement de tout premier ordre)… Iar Weinrestaurant! — D-abia gãsim loc, înghesuiți între o lume foarte elegantã. Chelnerul nostru, un adevãrat secretar de ambasadã de cel mai sever stil… Bãtãi strașnice cu cuțitul în serviciul de muștar.
— Pleacã trenul, domnule!
Eu zâmbesc zaharisit. El, vânãt suprem:
— Ascultã-mã! Înțeleg sã mã faci ridicul într-o cafenea infamã de femei pierdute; dar, fațã de domnii (și aratã cu un gest solemn pe domnii doctori), asta este prea mult!
Se scoalã sã plece, turbat; dar își ia repede seama și s-așeazã iar la loc — mai vânãt decât cum se sculase.
… Și secretarul de ambasadã tot nu vine!… Dar pare cã, iatã-l. Pãșește calm. Ce flegmã diplomaticã!… A! de ce n-are, mizerabilul! douã mame — trei!… Ne aduce douã butelii de vin de Rhin (extraordinar, ceva!) la gheațã, în gãleatã de argint, și apã mineralã.
— Sã-mi dea orice, mã! fie și… (figura d-lui dr. Gusti), numai sã nu mã chinuiascã! Sã-mi dea degrabã! Înțelegi bine cã nu vreau sã scap trenul! (à la Mounet) Mi-e dor de copilul meu! nu-nțelegi?
O porție de șuncã și alta, pe nemestecate… și una de saumon de Rhin fumé… Atacãm eroic cu furculița… Malheur!
— Saumon-ul ãsta e vechi, mã! pute!… Sã nu mã-nvãțați și la saumon! eu îl miros, nu cu nasul — cu furculița!
— ?!
— (crescendo con furore) Pute! pute! p u t e !
Și-ncepe sã risipeascã, cu furculița, nevinovatele feliuțe trandafirii, afarã din talerul de argint. Apoi o mutrã acritã ca de un oribil dezgust:
— Mâncați-l voi, daca vreți!
Dl. doctor Zarifopol, cam nevricos, se scoalã și se face cã merge sã caute undeva ceva prin vastul stabiliment; dl. dr. Gusti, tânãr ageamiu, rãmâne cu gura cãscatã, cam tremurând de un fel de vagã fricã; eu, bãtrân hârsit, mã uit la atâta lume frumoasã; Barbu strică așa vin cu apã; cei de la mesele apropiate ne cam trag cu coada ochiului — ba și oarecari pufneli, destul de discrete — în vreme ce banda militarã urlã, cu o ferocitate în adevãr catolicã, conjurația din Hughenotii… Dumnezeul meu! ce situațiune! Infern și maledicțiune!
Mâncãm și noi cu sulița-n coaste, fripturile sosite la potrivitã vreme. Am sfîrșit… O pauzã… Gazuri…
— Are ãsta… șampanie?… (duios) Iancule! a’s’bem o șampanie!
— Nu! zice Iancu, cã pierdem trenul! (à la Nottara) Te așteaptã copilul tãu! nu-nțelegi?
Vreau sã plãtesc. Îmi dã peste mânã și-mi risipește pitulele. Cheamã pe maiher și-i aruncã o piesã de 20 mãrci; toatã socoteala 16 mãrci, 40 pfg.
— De ieftin, e ieftin, ce e drept… dar sunt stupizi, mã! (iar gazuri)… lor de nemți!… (Oftând) Iancule!… a’s’bem o saap…
— Nu se poate, zice Iancu, gândind cu groazã la ce primejdie s-ar expune.
Ne-am ridicat. Dl. dr. Gusti a mers înainte sã ia de-acasã bagajele traveller-ului și sã le dea pentru wagon-lits în primirea tregherului. Ne ducem cu trei sferturi de ceas înainte la garã. Ne suim pe peron, unde bem bere sur le zinc. „Rece, da’ nu face p’àle… nu e șampanie! …“
Iatã trenul… Einsteigen bitte!
Ne pupãm cu muci și ne despãrțim foarte lacrimoși.
Plecat!… Pãcat!… Dd. d-ri și eu ne uitãm lung unul la altul multã vreme, pânã sã ne dezmeticim, aiuriți de trecerea meteoricã a acestui phénomène vivant, prin capitala germanã… Vertiginos… Grandieux!
Am ostenit. Iartã, scumpul meu amic, cã a abuzat de prețioasele tale momente, pe acela care cu mult dor te îmbrãțișazã,
al tãu,
Iancu
P.S.: Stãruie pe lîngã dl. dr. Zarifopol, care vine la Sinaia și pe care ți-l recomand ca o excelentã pastã de prieten, sã-ți dea, la ocazie, mai ample amãnunte. I-a plãcut mult! A rãmas încântat!
(1) Am aflat pe urmã cã Madame Metzentin, care locuiește în odãița din dos, despãrțitã de prãvãlie numai cu scânduri, ușã cu geam și perdeluțã, a dat, în seara memorabilei experiențe americane, naștere unui Metzentinel — cam cu vreo sãptãmânã înainte de termen (pretinde dumneaei). Desigur, a greșit socoteala. Se-ntîmplã. Mama și copilul se aflã bine. (Nota aut.)
(2) Așa mi se pare cã se scrie verbul acesta. Ori asa: paître? Nu știu. Mi-e lene sã mai caut în Larousse. (Nota aut.)
(3) Aici, în Prusia, sunt foarte mulți germani cu nume franceze — Maché, Coundé, Doré, Barthet, Romain Thalbot, Dupuy, Dampmartin si câte altele… Prima noastrã servitoare aici, fatã de la țarã, tatãl cultivator de pãmânt, se numea, scris în condicutã, Mina de Vantier. Dupã cum mi s-a explicat (ti-o dau cum am primit-o, și cred cã nu te induc în eroare), toți aceștia sunt urmașii germanizați ai emigranților francezi protestanți, din veacul XVII, dupã revocarea Edictului de la Nantes. Mare câștig pentru Germania. (Nota aut.)
(4) D. dr. Paul Zarifopol își preparã acuma examenul de agregat la Universitatea unde și-a fãcut studiile. Se pretinde, nu putem ști pânã la ce punct trebuie acordatã încredere acestor aserțiuni, cã aici examenele ar fi, poate, și mai riguroase decât în România. (Nota aut.)
(5) Originalul acesteia, cât și minunatul ei pendant, Mercure încãlțându-se cu aripi, amândouã capodopere ale celebrului Pigalle, au fost strãmutate, de teama intemperiilor, la Muzeul Imperial din Berlin. În locul lor s-au așezat douã copii, reproducții stricte, fãcute pe tipar. (Nota aut.)
(6) Colaborator al unei reviste speciale de drept; membru al Cercului criminaliștilor moderni, unde are sã facã în curând o conferințã despre o chestie controversatã etc. (Nota aut.)
(7) Specialitatea, în filologie romanicã: limba francezã si evul mediu. (Nota aut.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu